Wednesday, October 18, 2017

Puritatea trecutului




















Puritatea trecutului


Puritatea trecutului,
goală, ascunzând că-i femeie,
Evă de arătat în biserici,
iar frunzele meşteşugite de pictori
îi sunt albeaţa corpului,
ceaţa ridicată peste iarba din câmp.

Apare ghemuită în capul patului,
părul negru, lucios,
tăiat pe linia umerilor,
este lung cât peruca albă a judecătorului,
negativul lumii răsturnate din vis,
pe partea din care se vede mai bine.

Este judecător care îşi întârzie sentinţa,
ascuns după masa înaltă,
sub vorbe de neînţeles
desprinse din tomuri juridice,
nu răspunde la întrebarea - mor sau trăiesc? –,
deşi aceasta palpită în boxa acuzatului,
în coşul pieptului său.

Până la ea nu ajung vorbe,
acuzatul care cerşeşte milă cu capul plecat,
strâneşte râsul criminalului
rămas în muşchii lui încordaţi peste măsură,
ştiind că el scânteia pe lama cuţitului
chiar şi când ucidea noaptea,
spunea „tu” ascuţit,
pe vârful limbii mâniei.

Nu rămânea aşa nătâng
în umbra unei camere,
departe, la picioarele ei,
lăsând puritatea la-ndemâna
copiilor lui mucoşi,
murdari de mâncare,
rostogolind culorile-n joacă,
jucării de metal, plastic, lemn.
nimic de-nghiţit.

Tuesday, October 17, 2017

În turnuri





















În turnuri


În turnuri ca astea,
blocuri cu multe etaje,
arareori se trăieşte,
căci mulţi câţi le intră pe uşi
uită că ar trebui să urce acolo
pentru a desena hărţile
oraşului văzut de sus,
iar apoi să urmeze liniile roşii,
străzile ascunse-ntre case,
să ia parte la războiul de gansteri,
pe viaţă şi pe moarte,
pe femeia în roşu,
legendară în baruri.

Dar uită, nu mai scot capul afară,
ies numai sonate cântate la pian,
Beethoven îşi înalţă gulerul cămăşii,
cunoaşte frigul de-afară,
furtuna şi-avântul din tunet,
l-au aflat şi vecinii lui,
întorşi mai înainte de vreme
din excusia pe munte,
încărcaţi de grele bagaje,
după sejurul ratat
din cauza ploilor reci,
forţaţi să stea în camera de hotel,
să soarbă una după alta
ceşti aburinde de ceai îndulcit,
vizitând pe sub pături
reliefuri ştiute.

Măcar cafelele făcute acasă,
de veghe,
au gust mai amar,
sobru se pot citi în zaţ
multe cărări,
acolo şi capul de mort,
iar în odaia de-alături
chipul sorei apare pe ecranul alb-negru
anunţându-şi sfârşitul,
la urmă întoarsă cu spatele gol,
premoniţie cunoscută de toţi,
când urcau scările drepte,
nicidecum în spirală,
căci ştiau că se poate muri şi aşa,
în dreptunghiuri fără culoare.



Thursday, October 12, 2017

Statuia de polistiren



















Statuia de polistiren


Statuia de polistiren
din faţa marelui magazin
închipuise vara întreagă
înotătorul vânjos,
capul ras
îi era apărat de braţul puternic,
neînfricat înfruntând
apa imaginară,
pentru care se vindeau înăuntru,
articole utile de sport.

Era vopsit într-un roz aprins,
fusese femeie
până la prima ploaie de vară,
când rezistând viguroaselor tunete,
începuse să-şi strângă dinţii în iarbă,
cu un zâmbet de zidărie căzută.

Abia la toamnă,
la sfârşit de sezon,
îşi va pierde culoarea de tot,
alb-murdar i se vor ivi
muchiile muşchilor,
dezamăgind cu râsete
copiii care aflară despre el adevărul,
îi aflară frunzele moarte, noroiul
şi alte gunoaie-adunate
în balta unde se credea l-adăpost.

Curând îl vor arunca
în camionul cu miros răscolitor de lături,
bărbaţi săritori,
care cu dragă inimă
ajută infirmul prins în scaunul cu rotile,
de fier, tăioase oriunde pe jos,
să-şi mute mobilierul mai greu decât el
la catul de sus,
într-o hrubă de unde
n-are să mai fie văzut.

Wednesday, October 11, 2017

Şchiopii umblă

























Şchiopii umblă


Şchiopii umblă,
dar vindecarea lor rămâne oloagă,
zăbovesc în interecţii prea mult,
urmărind rotirea de cauciuc a roţilor,
în vreme ce adevărul
le cade cu greutate de plumb
în picioarele drepte acum.

Căci odată cu fiecare pas,
trebuie să adeverească minunea,
să mai danseze puţin,
iar aşezaţi la masă,
tolăniţi pe divane,
trebuie să se mute dintr-un loc în altul,
să nu lase poveştile
despre ridicări din morminte
s-aleagă cele mai şchioape cuvinte,
frânturi de vorbe culese din piaţă.

Şi sunt pline de ele
zgomotele cârjelor aruncate cât colo,
răsunând încă în nopţile grele,
când şchiopii află
că ei sprijină totul.




Monday, October 9, 2017

Stadion





















Stadion


Se deschide, se lasă pe spate comod,
ca o petală de floare cărnoasă,
obscenă,
tribuna stadionului înţesată de oameni.

Înaintea lor se petrece tot,
hainele purtate de ei,
de un albastru întunecat, un cer de furtună,
freamătă, foşnăie în strigăte lungi,
cineva de jos trebuie să învingă,
pierderea-i tot acolo.

Şi aproape de mine, în mine,
creşte lovitura
oaselor grele ale piciorului
unui om nevăzut,
şi el fără chip,
iar dintele-mi spart, încă alb,
nimeni nu-l ştie,
pierdut-am puţin,
nu spun un cuvânt despre asta.

Poate atunci strigă mai tare
spectatorul de pe ultimul rând,
poate mă strigă pe nume,
trecând prin surzenia durerii.

Şi iată, vin!

Sunday, October 8, 2017

Cuvânt






















Cuvânt


De-ar fi fost mai multă linişte
printre noi, în odaia de oaspeţi,
nu s-ar fi acoperit cu vorbe
căderea din ploaie.

Mugea noaptea
printre bolvanii din râu,
vită care-şi strigă fără folos.
moartea neînţeleasă,
pe sub pomii din apele revărsate,
care primiseră mai uşor,
cu frunzele sclipitoare,
blestemul pământului.

Ţărâna înţelepţită-n pâraie
mai urcă drumul către mănăstire?

Căci spre chilia din munte
se ajunge numai piatră cu piatră,
şi câte îi sunt date s-audă
omului singur,
dar cade greu peste el
doar un cuvânt.

Friday, October 6, 2017

Unu, doi, trei, patru























Unu, doi, trei, patru


Unu, doi, trei, patru,
ne jucăm împreună
sub soarele amiezii rotund,
lumina-i prea albă
şterge borduri
ne julim genunchii fără să ştim,
dar îi ţinem căldura
pe capete-ncinse,
bruneţi, castanii,
fire toarse din pământul
risipit prin grădină.

Unu, doi, trei, patru,
suntem cu toţii curaţi,
aruncăm mingea de cauciuc
pe asfalt,
plesneşte murdară de praf
liniştea unor bâtrâni urâcioşi,
noi ne-ndrăgim,
eu ţin necunoscutul de mână,
fata devenită femeie
nu-şi părăseşte sora mai mică.

Unu, doi,
ea şi-a trimis sora
să-i ţină de cinci şi de şase,
în spatele blocului
 îşi descoperă fesele mari,
de femeie,
defechează corcoduşele verzi
mâncate vara trecută,
îi ador chiloţii albi cu buline albastre
traşi mai jos de genunchi.

Şi eu mi-am şters
mâinile murdare de sânge,
trei şi patru dispar,
i-a-nghiţit cerul mai rece
de toamnă,
ne vom iubi numai noi,
este doară un joc,
n-o să zacem sub pături
iarna întreagă
scuturaţi de friguri şi vină.