Saturday, September 23, 2017

Solipsism























Solipsism


Câtă bucurie că nu mă vede nimeni
când colecţionez timbre,
cutii de chibrituri,
paşi care-mi trec pe aproape,
saluturi reverenţioase
şi zâmbete obraznice
de la femei frumoase, pierdute.

Am destule timbre,
umezite cu limba,
lasciv oarecum,
le lipesc pe scrisori
pe care mi le trimit
dintr-o cameră-n alta,
şi-mi văd „d-ul” din „dragă”
afectat, cu o eleganţă erotică,
întotdeauna altfel,
mai şters la lumina zilei
venind prin fereastră,
încurcată-n perdele,
sclipitor de negru
noaptea,
în lumina lămpii de scris,
când, recunoscător lumii trecătoare,
îmi pot aprinde ţigara,
să sporesc ameţeala emoţiei,
cu un băţ de chibrit
din cutia cea mai de preţ.


Derbedeii de pe străzile nopţii

























Derbedeii de pe străzile nopţii


Cum de se ţin după mine?
Este adevărat, eu am grşit,
nu trebuia să trec pe acolo,
la marginea străzilor, răscrucilor,
stăpânite de ei fără tron,
când treji în toiul nopţii
strigau îndeajuns de puternic
unii la ceilalţi
cu limba lor slobodă,
încât să ştie oricine
că trebuie să stea ascuns
înapoia obloanelor
şi cuminte să nu îndrăznească
să le fure o parte din noapte.

Nesăbuit, am crezut că pot trece printre ei
până la pasajele luminoase din subteran,
unde să plec mai departe,
la mine.

Dar trei dintre ei mă înghesuie,
le văd capetele vopsite în blond,
de parcă ar fi îngeri falşi
ai unei butaforii rău izbutite,
false erau şi vorbele lor prietenoase,
apropierea de mine,
atingerea cu braţele, cu umeri de fier,
oprindu-mă din şirul mulţimii
care mergea indiferentă
prin culoarele slab luminate,
niciunul nu-mi arunca măcar o privire,
înaintau după ceasuri,
fără să-l bage în seamă pe ultimul,
numai al meu.

Ce vor de la mine?
Poate să mă umilească în bătaie,
să mă smerească în moarte,
ori să-mi fure
tot ce uitasem că port
în buzunarele hainei nearătoase,
lucruri preţioase
ce le stăteau împotrivă
derbedeilor de pe străzile nopţii.




Friday, September 22, 2017

Pe frânghie





















Pe frânghie


Se spune că nebunii care merg pe frânghie
mai sunt şi orbi pe deasupra,
că o strâng cu picioarele
preschimbate-n agile tălpi de maimuţă
în stare să urce pânla ultima creangă,
singură-n vârf,
iar de se clatină,
încercând salturi mai mari,
dau din mâini
crezându-le aripi,
până când, prăbuşiţi,
se vor desface în bulgări de carne,
şi nimeni nu va şti
ce-au fost pân la urmă.

Dis de dimineaţă,
când lumina-i oprită de pleoape,
măturători murdari încă de-acasă,
cu ochi de om, obosiţi,
vor strânge măruntaiele orbilor
printre alte gunoaie,
boscorodind că le dau atâta de lucru,
că n-au ştiut să moară curat,
ca tot omul.


Iubirea de oameni






















Iubirea de oameni


În pieptul copilului zguduit de sughiţuri de plans,
ar urma să se nască iubirea de oameni,
crunta singurătate de-acolo,
nemângâiată de nicio vorbă matură,
l-ar fi oprit pe Cain
cu mâinile asudate pe cuţitul de jertfă,
i-ar fi curmat dorinţa
de-a merge atât de departe,
peste sângele fratelui,
pentru a primi dragoste de-a gata din cer.

Dar nu se-auzea niciun copil prin întinderea lumii,
toţi erau prea bătrâni,
apele izvorului care udase ţărâna
se uscaseră-n oameni de lut,
încât Cain s-a-ncrezut în braţele sale,
încă prea puternice,
căci strunise cu ele vitele
să are ţărâna,
trăsese din pământ tuberculii graşi,
îndărătnici să-şi scoată capul în boarea de sus.

Îmbrăţişarea lui ar fi fost grosolană,
stângace,
ar fi râs pe ascuns de găurile moi
dintre coastele fratelui,
oase de miel,
în ele încolţindu-i gândul uciderii,
sămânţa buruienii din câmp,
care zboară prin vânturi nemiloase,
să  spurce grânele dulci.

Abia după uciderea lui Abel,
ajuns cel mai mic frate al câmpurilor,
al pădurilor colcăind de fiare,
al munţilor cu pereţi drepţi de piatră,
toate fără vină,
dar neîndurătoare-n tăcere,
ar fi putut să cadă în genunchi,
plângând cu sughiţuri,
pentru iubirea de oameni,
care, la urmă,
sunt pierduţi ca şi el.


Seducţie bolnavă

























Seducţie bolnavă


Fecioara bolnavă îmbracă
mantoul bunicii,
gri, de stofă,
a văzut că tinereţea-i înfloreşte palidă,
din noaptea în care-a visat despre moarte,
ori despre ceva asemenea,
lipsa de rost.

A visat la fel
şi bărbatul care se-aude chemat
să-i guste pierderea,
îşi dă jos pelerina neagră
croită în multele nopţi fără somn,
şi se-apucă de treabă.

Demonstraţie ştiinţifică
cu un public aflat în umbră,
dar care strigă obscenităţi grosolane,
când el îi arată limpede,
iubind-o după manual,
că nimicul se-ncinge-n plăcere,
că paloarea-i clocoteşte
şi roşie se scurge afară,
printre picioare.

Dar ea nu pricepe nimic,
nu plânge decât puţin,
cât să-şi piardă vederea limpede,
încât n-are habar
c-a ajuns pe buza prăpastiei,
nu mai ştie
ce vârstă şi boală vede-n oglindă,
amestecând visele urâte
cu unul mai viu de iubire,
făt avortat.

E băiat!
Îşi arată fără ruşine,
cu picioarele crăcănate,
mădularele bărbăteşti, vineţii,
lipsite de viaţă,
şi seamănă leit cu-amândoi.





Thursday, September 21, 2017

De sus


























De sus



De sus nu se mai vede nimic
din ce-i de văzut în vremuri de seară,
cu frică,
pe timp de cutremur,
atunci, în anul acela,
când strigau îngrozite, dar cu măsură,
isterice femei
ce-şi pierdeau prunci şi soţi.

De sus, se văd case,
linii de străzi clar desenate,
grădini unde verdele gălbui
al ierbii tunse egal
se-ntinde peste flori
şi miresme plăcute,
iar de mai rezistă în ochi
vreun strat de flori roşii,
slab sângerii,
le vom lua ca pe o hemoragie înceată,
firească,
doar se întâmplă mereu
ca zidarul cu râvnă
să-şi mai reteze din greşeală
un deget, o mână,
dar, uite, a clădit ditamai casa.

Şi privirea de sus nu este a lui Dumnezeu,
aşa se uită condamnatul din turn,
sătul ca mai toţi
după ce-şi devorase copiii,
iar de-i vor da drumul,
va-ntâlni braţe deschise,
ori închise, ca ale sale,
vor şti toţi
că priveşte aidoma lor,
că a-nvăţat să ocolească grădini
unde la margini duhnesc
flori otrăvite,
că trece pe sub casele drepte,
oricât de pustii,
numai să nu povestească vreodată
despre treptele coborâte-n infern,
căci nu are nimeni timp
să asculte cu capul plecat,
poveşti despre morţi.




Alunecarea mireselor

























Alunecarea mireselor


Prin parcuri, pe unde se trece fără vreo ţintă,
alunecă miresele una pe lângă cealaltă,
alese deja,
astfel că nu le rămâne decât procesiunea
ceremoniei de unde lipseşte
chipul de sfânt.

Se va sătura fiecare de umblat
şi de dansul în rochia sa
peste măsură de albă,
încât îşi va lua locul la masă,
printre ceilalţi nuntaşi,
va chiui împreună cu ei,
strâmbându-şi faţa,
o prevestire a timpului îndepărtat,
pe care nu-l va mai înviora
nici săltarea cărnii în dragoste,
nici mii de corsete.

Şi va afla că strigătul său,
doar zgârie
cerul plin de norii sătui
al mesenilor,
pântece revărsat în grăsime,
că nu o preschimbă în fiinţă cu aripi,
nu are capul alungit
până în vârful ascuţit al ciocului,
cum se-ntinde pasărea neagră,
căutând prin cimitire
să facă dreptate,
încât culege coborâtă din zbor
tot ce-a rămas viu
şi se-ascunde prin iarbă.

Fericirea miresei îi sărută
pe toţi de-a valma,
pe viii care-o găsesc
întinsă în patul de nuntă,
pe morţii care prind strălucire-n portrete,
agăţate deasupra trupurilor goale,
căznindu-se neştiutoare
pe calea unde mai degrabă se tace,
iar copiii, gălăgioşi pentru-o vreme,
amuţesc văzând că sunt alţii.