Sunday, November 19, 2017

Oamenii peşti

























Oamenii peşti


Este al doilea adus în zilele acestea din urmă
pe catafalcul autopsiei, dreptunghiular,
căruia chiar înainte inciziei
în corintica literă ipsilon,
i se poate stabili diagnosticul morţii,
urmărindu-i burta albă, umflată,
abia ţinută în frâu
de fire negre de păr.

Se pare că sunt oamenii-peşti de oraş,
care înainte de-a pluti cu burta în sus,
înoată prin clădiri mai înalte,
zăbovesc pe marginea hăurilor
căscate-n asfalt de pasaje rutiere
şi cad ţepeni pe carosabil
din cauza unui exces de viteză,
uneltire a motoarelor grele de fier.

Trebuie să fi-nghiţit ceva ce nu se cuvine,
poate stârniţi să iasă afară,
părăsindu-şi adâncul,
de undele dansului erotic al părinţilor,
când tatăl se prelungea în membrul viril,
umplând golul de până la mamă
şi ochii neştiutori de toată iubirea
ai pruncului trezit prea devreme din vis.

Iar preotul care demult numai predică de sus,
din amvonul unde un vultur sculptat, aurit,
veghea gata să prindă orice făptură măruntă,
sfinţind-o-n cuvânt,
stă ascuns într-o scară de bloc
şi plânge pe trepte puţine
pentru neputinţa năvodului,
aşa uşor de trecut.

Thursday, November 16, 2017

Praznic

























Praznic


Surâzător de pierdut,
porcul mărunţit în sarmale
zburdă liber printre mormintele noi,
trandafiriu, adulmecă florile proaspete,
o clipă încălzit de flacăra lumânărilor,
iar apoi, în aerul rece,
îşi alină copita scrântită în cripta mai veche,
unde macerau tainic şi acru
căpăţâni de varză
îmbolnăvite de arşiţa verii.

Doar să fie cu băgare de seamă,
căci după colţ, noaptea,
huruind pe şoseaua de la poalele negrului deal,
trece convoiul camioanelor grele ale armatei,
camuflând sub prelate
arme sofisticate de fier,
pentru alte ucideri.

Pe câmpul de luptă, când focul încetează,
se cade ţeapăn în verdele veşted,
fără deosebire, cu toţii înghit gloanţe
şi mănâncă din gamele de metal,
bocancii negri usucă pielea de porc,
întinzând picioarele depărtate unul de altul,
iar noroiul în care amândouă se-afundă
umple morţii obscen,
până când încetează să mai fie văzuţi,
ştergându-se atunci
şi urmele rubedeniilor venite la praznic.

Monday, November 13, 2017

Cum numărăm morţii?





















Cum numărăm morţii?


Cum numărăm morţii?
Unul câte unul,
fiecare pe-al lui,
încât niciunul
nu se prinde cu altul de mână,
un deget nu-ntinde
către un frate mai viu,
cât să meşteşugească laolaltă
stele de bâlci
şi roţi cu sute de spiţe,
pe măsura deschiderii largi
a grotei din beznă.

Că dacă e de trecut,
măcar să ne găsim
şi să trecem cu zgomot.

Singuri, dar, întotdeauna prea mici,
se preling traşi la faţă,
subţiaţi de tristeţea din jur,
urcă pragul de piatră-nnegrită,
acolo unde nu creşte nimic,
doar guşterul verde ca iarba
se-ncălzeşte la soare deasupră-i,
găsindu-i razele
pe sub tot frigul care scutură
copacii de toamnă
şi piepturi îmbrăcate în doliu.

Şi-i atâta tăcere,
ecoul plânsetelor,
cuvintele care trebuie spuse,
menite să urce mai sus,
nu trec mai departe
de zăgazul care nu-i adâncime,
poate ar fi,
dac-ar lăcrima pereţii din grotă,
fără să-i treacă de fapt râul uitării,
de unde se-adapă acum mai puţini.



Saturday, November 11, 2017

Pan

























Pan


Veninul verde din borcanele cu dulceaţă
rămâne să fie gustat
de băiatul rămas pe-ntuneric în cămară,
jucându-se de-a v-aţi ascunselea atât de bine,
încât nimeni nu-l mai căuta.

Ca despre altul, că unde o fi,
vorbeau părinţii frământându-se voluptuos
pe masa din bucătărie,
până când fratele lui creştea şi creştea
în tava pentru cozonaci vârâtă-n cuptor,
şi uitat acolo, umplea aerul cald
cu mirosul înţepător de arsură,
înnegrind cearcănele insomniilor înţelepte.

Căci de cinstit un sfârşit,
nu se mai găsea vreo urnă de aur
unde să-i fie pusă cenuşa,
ultimul pahar princiar cu picior
fusese spart de pisica sărind pe chiuvetă,
şi cât de galbeni îi erau ochii cruzi,
ţintuiau în gheare,
pe oricine nu ar fi preţuit vieţuirea
din resturile prelinse pe blide.

Nu, va mai trece un timp până să iasă,
cu ochii închişi,
băiatul aşteaptă ca mucegaiul
să-i înflorească verde pe mâini şi picioare,
şi aplecat într-o rână
stă la pieptul de copac
al lui Pan cel fără de moarte,
căruia îi încolţeşte alb câte un gând
şi alte nouă i se usucă
în fiece toamnă
răvăşită de zăpezi timpurii.

Friday, November 10, 2017

Deces urban





















Deces urban


Trece alaiul morţilor înainte de vreme
pe la fereastra muribundei bătrâne,
putrezind de vie încet,
la etajul al treilea al blocului
cu miros de mâncare.

Lumina din cameră-i suficient de palidă,
pentru ca nimeni,
nici ea, nici urmaşii încă prea vii,
să nu fie orbiţi
de văpaia rugului
unde vrăjitoarea ultimă
îşi primeşte pedeapsa
pentru trecerea uşoară,
sarcastică,
în ritm de orgasm,
dintr-o lume în alta.

S-o ia cu ei, să n-o ia?
Morţi, au capetele prea deschise
pentru vântul de sus,
încât să mai poată ţine dreaptă
cumpăna gândului.

Altfel, poate s-ar îndura
să o ia în goana lor
noapte de noapte
pe sărmana sortită să moară
în timpuri străine,
după ceasurile precise,
cu brăţări lucitoare,
de pe mâinile urmaşilor,
uşor iscălind agonia sfârşită,
deces certificat pe hârtie.

Thursday, November 9, 2017

Cronică de familie
























Cronică de familie


Cerul de seară îşi scrânteşte căderea uşoară
peste parcul unde câinii şi oamenii
adulmecă fireasca stingere
din oraşul care, altminteri, fumegă prea alb
locuirea caldă a fiecăruia
ferecată-n pereţi.

Nemulţumirea de titan a fiului,
reproşându-i tatălui orice,
mai cu seamă că i-a desenat fire de mustaţă
pe chipul lui blând de femeie,
împroaşcă vorbe obscene
în liniştea bătrânelor
conduse fără să-nţeleagă
pe urmele lăsate din loc în loc
de căţeii lor pufoşi,
care nu bagă de seamă
că îşi vor pierde teritoriul la noapte.

Părintele gata să-şi renege fiul
simte deja tristeţea din răceala electrozilor
lipiţi cleios de pieptul său îmbătrânit.
Dar inima lui măsurată electric bate bine,
îşi poate aprinde becul în cameră,
iar lumina sfârâie cu măsură
peste o altă filă întoarsă
din cronica de familie.




Tuesday, November 7, 2017

Câmpiile Elizee






















Câmpiile Elizee


Copiii îşi rotesc braţele,
fluturi pe Câmpiile Elizee,
în orele nesfârşite
de gimnastică mută.

Până s-ajung prin părţile acelea,
mai aveam de cărat
geamantanul îngreunat
cu însemnări subterane,
singurele care întind rădăcini
sărăciei vorbelor libere.

L-am ţinut deasupra capului,
icoană pentru procesiunea nocturnă,
când am avut de trecut râul întunecat,
cu adâncimi neştiute,
deşi înşelătoarea limbă
de pământ mocirlos ivită pe mal
îmi spunea că ne putem înţelege.

Cu toţii minţim până la urmă.

Primeam, aşadar, să m-afund,
în ape mai adânci decât păreau,
să calc în vârtejuri,
pipăind cu pantofii ieşiţi din picioare
locuri mai tari pentru călcâiele slabe,
şi m-agăţam de bolovanii din albie,
frământând în ea teama de moarte.

Înviorător a fost să ajung
pe scândurile brun-roşietice
din podeaua unei case luminate,
ridicate pe celălalt mal.

Întâmpinarea mirată a bătrânei,
pe sub ochelari sever-argintii,
pedagog vorbind într-o limbă străină,
mă scutea să citesc vreun cuvânt
din însemnările păzite cu grijă,
ori s-o întreb dacă se află departe
câmpiile nepoţilor ei.