Sunday, August 20, 2017

Vestitorul binelui

























Vestitorul binelui


Băiatul stă în spatele uşii albe murdar,
se opinteşte în clanţa de fier,
altădată bucurându-l cu ştiinţa deschiderii,
dar acum înţepenită de fraţii mai mari,
spre a nu se revărsa asupra lor cu mânie.

Îi aude batjocorindu-i pornirea,
iar de-ar şti să se joace serios,
ar afla că vorbele lui ţipate de-afară,
pe care însuşi nu şi le-aude,
strâng lumina palidă din hol
şi întunericul ce-i stă, mai departe,
în urmă.

Toate ascunse la marginea lumii,
nesocotite,
se-adună în sărmanul profet
să răstoarne poarta vieţii,
pe unde sunt lăsaţi îndeobşte să treacă
numai oameni râzând,
pe când el are pe chip tăietura stângace
a buzelor unui idol de piatră,
mai mare ca poarta,
pe care cândva mulţi îl cinsteau,
temându-se de poruncile sale săpate în piept,
turbarea stinsă în stâncă
a bunei făptuiri.

Dar vestea mai mare ca el
i se-nmoaie în lacrimi,
cu ruşine învaţă că-i rău ce-a făcut
de la mama fraţilor săi.
Şi deja a pierdut-o,
căci le-mparte paşnic, cuminte,
dreptatea măruntă.

Saturday, August 19, 2017

Semnele


























Semnele


Odată întors din risipire,
după ultimul pahar sorbit cu dezgust,
pe drumul cel lung către părintele său
care să-l strângă în braţe,
mărturisind că-i ales,
căutătorul nu mai poate opri
maşinăria de semne,
zodiacul din tinichea aurită.

Îi zboară deasupra capului
porumbei albi,
să-i anunţe zile senine
şi pacea neîncercată,
pisicile negre îi taie căi
pe care n-a ştiut că le trece,
fără sfârşit, fără sfârşit.

Căci nici începutul
nu şi-l aminteşte vreunul,
se aud numai poveşti
despre un om ca toţi alţii,
născut cu picioarele slabe,
iar dascălul bun
l-a împins nemilos
să-şi dea drumul la mers,
iar el, mereu prăbuşindu-se,
a-nvăţat să citească
în ţărâna ce-i arde genunchii juliţi
că niciodată nu-i singur.




Nuntă


























Nuntă


Nici vin auriu nu mai este pe masă,
se clatină cu zgomot de valuri
în butoaie mucezite de lemn
şi nimeni nu cutează să deschidă vreunul,
de teamă să nu descopere că a păzit,
atâta amar de vreme,
licoarea aspră, sălcie,
a nuntaşilor îmbătaţi din nimic
şi-a miresei, care cu rochia-i cu trenă,
mai albă în seara albastră,
mătură chiştoacele de ţigări
din faţa bodegii.

Numai curioşilor de pe celălalt trotuar
li se pare că se petrece din nou
minunea croirii destinelor,
că le mai trece prin faţă încă o dată
clipa de-ales
şi-s mulţumiţi că nu ei sunt chemaţi
să aleagă,
încât liniştiţi, pot povesti din gură în gură,
ca-ntr-un sărut auster
despre oameni care încă nuntesc.




Îngenunchere

























Îngenunchere


N-am ştiut să stau în genunchi,
lespedea apăsa dureros în rotulă,
complicatul ceasornic
din cărţile de anatomie,
care frângea alb
omul încă puternic,
desenat în bandaje semeţe de muşchi.
Iar printre ele privea la nimic,
cu ochi mai îndrăzneţi
decât avut-au vreodată
trupurile încinse în piele.

Suferinţa sâcâitoare din genunchi
- o laşitate să tragi sub ei o pernuţă –
nevralgic face să răsune
implorarea iertării,
înnegurează stăpânul aflat înainte,
chiar şi femeia goală din gând
se-mbracă în negre mătăsuri,
nu văd nimic,
doar scârţâi în balamale de muşchi,
fără să ştiu dacă mai sunt
poarta închisă,
peste odaia unde până şi răul
avea locul lui pe noptieră.


Friday, August 18, 2017

Vagabondul pe jumătate























Vagabondul pe jumătate


Îmi petrec jumătate de viaţă pe străzi,
ocolesc bulevardele de promenadă,
unde mereu se uită cineva la tine chiorâş,
şi iau calea aleilor lăturalnice,
în spatele prăvăliilor mari,
lipsite de-mbietoare, luminoase reclame,
căci acum le umblă muncitori asudaţi,
mânuind saci şi lădiţe de lemn
pe-ntuneric,
parcă vicleni că păcăli-vor pe toţi
să guste bucatele pregătite în beznă,
să bea din elixirul vieţii comode.

Mă strecor la fel pe sub geamuri,
văd prin ele casele bine puse la punct,
astupate de la un capăt la altul,
încât să nu se mai vadă caria din zid,
nici igrasia scurgerii negre,
iar de m-ar prinde locuitorii lor
prea cinstiţi,
m-ar pune pe fugă,
ştiind că urăsc atâta pereţii,
cât furia siluitorului de soţii credincioase,
gătite cu lenjerie de târfă.

I-aş putea înjura orişicând,
de mamă şi sfinţi,
cum le stă-n obicei golanilor tineri,
dar n-o fac,
căci nu sunt de-al lor,
încurcat printre neamuri,
iar cerul lor, văzut prin ochiul de geam,
ascuns de perdele-nflorate,
nu este-al meu.
Ba le vorbesc cu politeţe,
cum se cuvine într-o ţară străină,
iar pe undeva le cinstesc
tăria de-a sta mereu departe de mine,
acolo unde nu n-am fost în stare
să-mi sap un cămin
alături de vulpi şi de păsări.

Şi mi-e teamă numai ca străzile
să nu se încurce
mai mult decât le pot rătăci,
să mă joace până când,
căzut în întâmplarea prostească,
un caz la-ntâmplare de moarte,
să fiu mai puţin
decât acei gură-cască din jurul mortului,
care le binecuvântă învins
traiul tihnit.

Să-nsemne asta că totuşi merg undeva?
Poate că sunt încă tras de visele
fără vreun preţ pe maidan,
încă şi mai puţin
în căminul unde-mi petrec
o altă jumătate de viaţă,
încercând să imit alandala,
părinţi, soţi, cetăţeni,
toţi pe picioarele lor,
nici măcar sugrumaţi de nodul cravatei,
când ocolesc spânzuratul,
albăstriu la chip după lupta cu lumea.


Thursday, August 17, 2017

Nocturna strâmtorării






















Nocturna strâmtorării


Noaptea, zarea se-njgheabă
din puţina fire neodihnită,
huhurezul
în beznă văduv de trup
răvăşeşte liniştea-n boltă,
de se trezesc şi-adormiţii
fără habar
din Grădina Ghetsimani,
să se dumirească
care din ei mai are să moară.

C-au desluşit din ţipătul păsării,
mai mult decât din ruga şoptită,
că lumea s-a strâmtorat,
că sub făclii le tremură locul
doar în umbră mai mare
şi nu izbutesc să-şi prindă nădejdea
de ceva mai vârtos, mai adânc
decât noaptea,
peste puţin risipită
de ziua care-i socoate
de-a valma.



Iov mulţumit
























Iov mulţumit


Mulţumirea lui Iov, încă bună,
poate nu i-ar fi fost luată în nume de rău
de nimeni din cer,
iar diavolul, flămând de ispite,
dar şi de căderi în istorie,
nu ar fi socotit că l-a învins,
când l-ar fi văzut îndrăgostit de bubele lui.

Le scărmănea vesel, ca într-o joacă,
le ungea cu leacuri fără folos,
dar pline de miresmele florilor de câmp,
şi-i adevărat, din când în când,
dacă durerea îi ajungea până la inimă,
se mai certa cu ele, cu Dumnezeu,
cum fac toţi îndrăgostiţii,
urmând mereu împăcarea.

Ba chiar şi copiii lui morţi,
amuţiseră cu-ntrebarea de mult putredă
- de ce m-ai născut? –
şi-nfloreau în puroaie,
ca unii ce-i mai ieşiseră odată din trup.
Este drept, nu putea să-i trimită în lume,
departe,
cum fac toţi părinţii,
dar îi ţinea atât de aproape
cum numai mamele ştiu
să-şi alăpteze pruncii o vreme.

Şi poate la urmă,
Dumnezeu se va fi-ndurat
de liniştea încercărilor sale,
în tot omenească,
şi i-ar fi dat sănătate, o casă,
din nou fii şi fiice.
Însă ei, nesăbuiţi,
auzind despre durere
numai din romanţa plicticoasă a tatălui,
deja oleacă mai gras,
ar fi bătut mingea pe străzi,
lovind fără cruţare
capetele fraţilor morţi.