Thursday, June 22, 2017

Bolnavii






















Bolnavii


Săracii, cum zac acolo în boală!
Cum stau iar ca pruncii,
cu picioarele strânse spre ei,
potrivnici drumului drept
spre care-i cheamă durerea.

Înţepeniţi aşa, închipuie litere, cifre,
nedesluşite, chiar dacă unii
îşi cufundă chipurile grave
în albe cearceafuri, privind,
ca înţelepţii din antice frize,
forfota vieţii însorite din jur.

Şi ce-ar putea însemna
sărăcirea nădejdii în trupul bolnav?
Cum să primim că speranţa
este strigăt prelung
venit de la ceva prea puţin?

Căci fără gând şi-ntristare
apar şi dispar
iarba câmpului, copacul înalt
din desişul pădurii,
răsuflarea jivinei ascunse în ea.

Iar melancolicul
ce-ar şti să cânte pieirea
îşi poartă patul de boală
pe note de sus.
Şi astfel, numai divine
ajung imnurile sale urechii
celui întins în patru colţuri,
pe iarbă, să-şi facă siesta.




Wednesday, June 21, 2017

Babel























Babel


Coridoarele umblate cu privirea
pe jumătate tăiată de lumină,
pe jumătate de întuneric,
vuiesc în parte din cauza vântului
lăsat să intre de o poartă de jos,
în parte palpită în răsuflarea încinsă
a străbaterii lor,
când chiar întortocheate,
ţin drumul drept.

Strâmbă, pusă sub un nume străin,
pare şi uşa dintâi,
de la capătul holului,
ai tăi pier uşor în aritmetica cifrelor
ordonat scrise afară
şi-ţi aşază în braţe un număr mai jos.
Te-mbătai cu nădejdea că-i mare,
când îl jucai la cărţi,
iar şarlatanul înşela că se-nvârt,
că se-ngrămădesc în câştig
şi că el e doar un copil
ce se joacă.

Căci, da, la uşi doar se bate,
nu se deschid şi închid,
în iatac, rochii aruncate uimesc
că, iată, dezbrăcatu-s-au doi
în faţa vorbelor
ferecate una celeilalte,
că scandalos şi-au petrecut
în văzul lumii
însingurarea-n plăcere.

Şi-i trebuie mai mult însoţirii,
braţe vânjoase care să-ţi sprijine
râvna neînţeleasă
de-a trece mai departe
printre uşi nepotrivite,
risipit printre fii şi fiice,
care te urmează o vreme cu ochi rugători,
apoi trec înainte,
bolborosind judecăţi.

Ai nevoie de limbi de foc,
fie şi-mpărţite în săruturi lascive,
pentru a şti la catul de sus
al Turnului Babel
că până la urmă
te vei fi-nţeles şi tu cu un om,
dacă nu cu un duh,
după atâtea cuvinte
risipite singur pe holuri,
iar tremurul lor în ecouri,
te făcea totdeauna să crezi
că ai prins un glas de departe.

Tuesday, June 20, 2017

Calea de fier





















Calea de fier


Şi gândurile zornăie prin spitale,
învârtite de roţi de metal,
ce trec pe calea dreaptă, de fier,
întinsă până la ce a fost mereu prea puţin,
răsuflarea din sănătoasa întocmire a omului.

Calcă grav prin minţile bolnave,
în care jocul de-a viaţa şi moartea
este jucat cu ghearele
ce vor nebuneşte să prindă lumina galbenă,
lejer risipită de pomii şi iarba
paradisului ivit la fereastră.

Este alungată de reflectoarele reci,
atârnate de bolţi de fauri ce-au ştiut
de-acolo de jos cum să stăpânească pământul,
şi-i dezbrăcat până la os
omul în blânda sa ruşinare
că, iată, este luat la rost
pentru tot ce nu ştie.

Monday, June 19, 2017

Regretul

























Regretul


Regretul pentru ce-a fost
este parfumul rozei
strecurat neodihnei.
Şi robotind, nu se-ntristează,
nu-i absorbită în veselia brodelii,
care a fost cândva urmărită în cercuri,
cât dansul pe vârfuri,
şi-a dispărut în legământ
odată cu primul sărut.

Atât de puţin încape mireasma-i
printre fapte ce-şi îngrămădesc împlinirea,
încât cu greu poţi ajunge,
străbătând petalele ordonate rotund,
la poveştile în care te-ai lăsa
iarăşi scris.

Acolo pare s-ajungă
bătrânul care-şi domoleşte în barbă
aplecarea capului
până s-adulmece floarea
desprinsă în timpuri ce plutesc fără grijă
din preajma fântânii tinereţii din nou.

Greu dară s-o ţină la el,
căci scapă dintre degetele
care firav închipuie binecuvântarea
gata să zboare de îndată la ceilalţi,
la morţii povestiţi printre tufe de roze,
la viii colindând prin grădini,
de unde gustă întristarea căderii.





Sunday, June 18, 2017

La capăt

























La capăt


La capăt ajungi şi din camera ta,
fără să fi străbătut încalte un drum,
când stai în umbra perdelei de ploi,
a norilor, care probabil că trec,
dar acuma se scurg,
răstoarnă cerul pe care nepăsător
îl socoteai la-ndemână.

Descoperi lumina aprinsă îngust,
pentru tine,
dar nu poţi face un pas mai departe;
fără urmare, cuvintele nu ştiu să treacă,
să mărşăluiască în dicţionarele mari,
de unde să răzbată o vreme cu sens.

Poveştile dar se opresc la ziua din urmă,
apucă tot ce le stă împrejur,
înfricoşătoare privelişti, războaie,
trândava plăcere a păcătosului
întins încă în pat,
când goarna judecăţii răpăie-n ploaie,
dar îngerul se ascunde deasupră-i.

Şi-s toate fără folos
pentru cel care, sfârşindu-se,
ştie mai mult.

Saturday, June 17, 2017

Necunoscutul




























Necunoscutul


Ochii larg deschişi, plini de mirare,
din fotografia de când era prunc gol
ai părintelui mort într-o vreme a sa;
îi vezi şi-ţi închipui că nu ştia,
că începea să ia sub paltoanele sale
de unde surâdea stingher mai târziu,
sub mormântul lui,
neştiutul în care îţi este al tău.

Şi totuşi, umbli peste tot ca şi el,
îi treci pe sub pomii înalţi,
pe sub umbra lor şi a clădirilor grele de piatră
cu porţi nedeschise;
îi îmbraci cu mişcări mai brutale,
căci membrele îţi sunt prinse de viaţă,
vis cu vis.

Înciudat în neştiinţă,
în gelozia ce ştie doar de secrete,
stă şi bărbatul trăit la oraş
cunoscând bine universul împărţit în probleme,
lângă obrazul femeii cu riduri la ochi,
aşa însemnându-şi trecutul numai al ei,
pe o pajişte ori alta, pe câmpiile soarelui,
când copilă, mâna dobitoace
şi ele călcau în copite răspunsuri.
Zeu să fi fost şi-ar fi prefăcut-o în tufe de mirt
pe stânci unde să-şi întindă parfumul
peste mări negândit de adânci,
singure-n valuri.

Va fi avut ce-i al său şi când îşi îmbăia trupul,
grijulie întinzându-şi cu palmele
uleiuri din flori parfumate
peste fiecare unduire a pielii?
Ori părintele prunc, întins pe spate,
fără să ştie să meargă către ai săi,
se va fi avut când picior peste picior
stăruia să se-opinească lumii mai largi
presimţite mai înainte în pântecul mamei?

Căci par să ascundă un fluture
 înveşmântat în culori şi în flori,
văzut o clipă şi ascuns următoarea,
mâinile pe care ţi le strângi laolaltă
într-o rugăciune nespusă.
De-acolo răsare şi glasul înalt al sopranei
cu braţele strânse la piept,
urcând către bolţi,
unde întunericul înălţării
lasă ochii iscoditori să se-nchidă-mpreună
unii la alţii.






Thursday, June 15, 2017

Moştenire

























Moştenire


Copiii urcaţi pe vârful stâncii,
puşi să îngâne vifoarea
de jos, dinspre ceilalţi,
de sus, tunetul zeului tată,
zâmbesc strâmb,
timizi să fie văzuţi de părinţi
cum stau în picioare,
deopotrivă cum cad.

Căci tâmplele înalte
dintr-un sânge mai nobil,
mâinile fine cu degete lungi
strâmb spânzură
pe carnea şi gândul
primite de la ţăranii vânoşi,
nepăsători în strânsoarea
dintre grinzile datinii.

Şi tare este stânca pe care stau,
tăcută de la un capăt la altul,
încât se uită cuvântul de sfadă,
forfota braţelor moi
ce i-au scăpat în neacoperire,
foşnetul rochiei mamei
sumeasă neruşinat
până la brâu.

„Aşa e uitarea la noi,”
ar auzi de la toţi morţii
înşiraţi în câmpie,
şi-n coborârea lor se cufundă
iertarea cerută mut
în genunchi.