Monday, February 29, 2016

Jucăria


























Jucăria


Rispite-n odihnă,
lucrurile se adăpostesc în adevărul lor.
Neştiută decât în şirag,
mărgica desprinsă
răpeşte podoaba în rândul culorilor.

Ochii orbiţi de lumină
le văd împreună pe toate,
pieirea divină.
Greu însă a le dormi somnul.
Numai copilul,
ţinând la piept jucăria,
ştie să-nchidă privirea
peste un idol de cârpă,
bine umplut în forma-i rotundă
cu tot ce n-a putut să audă,
muţenia părintelui.
Şi totuşi în vis îl dărâmă.

Fărâmele îi sunt rispite,
în larma ceasului.
Trecut-au vadul visului
şi-s gonite
pe câmpia iluziilor,
unde visătorul
prinde în laţ o grămadă
de lucruri obscure,
după ele să nu se mai vadă.



Saturday, February 27, 2016

Fiara


























Fiara


Este uşor să înfrunţi fiara,
când colţii ei seamănă binele
în braţul arcaşului învins
şi răgetele
strigă pentru sângele scurs,
în tăcere.

Dar îndărătnic se-agaţă cu ghearele
de pieptul copilei bolnave,
ce zdruncină grav ca o tobă
suflarea divină de viaţă.
Nici sângele negru vărsat
n-o alungă,
iar pământul învaţă
că-i prunc lepădat.

Sau unduit se strecoară
printre cutele pielii bătrâne,
sub care suflete gingaşe
cântă-n romanţă uşoară
oda neruşinării,
închinată zeului falic,
cândva răsunătoare,
în trompete de-alamă.


În adăpostul gratiilor grijii,
prin care,
se zăreşte ca un spectacol
cum tuşeşte roşu bolnavul,
iar fanfara petrece un mort,
numai ochiul din ceafă,
însinguratul ciclop
vede că grota-i săpată,
tăcut,
de labele moi ale fiarei.





Friday, February 26, 2016

Renaştere





















Renaştere


La început,
băiatul nu ştia ce este femeia.
O vedea,
În grija viguroasă a mamei, în jocul nebun al surorii,
strivitoare.
Numai chipul întunecat al tatălui,
ascuns în lumina felinarului său şi-n fumul ţigării,
îl îndrepta către pieptul alb al mamei,
durerea blândă a neatingerii.

Dar la sfârşit,
cât de alb şi moale
se revărsa părul tatălui dincolo de chipul său mort.

Şi a prins să cunoască
răsăritul ferm al femeii printre umbrele grele,
lucindu-i în trandafiriul său corp.

La ea se ducea să-i fie iertată voinţa bărbătească,
care, abia născută, îl retrăgea în pământ.
Căci mai mare-i era dorul de grijă şi joc,
de-a se adăposti încă o dată la sân,
iar apoi să zburde-mbrăcat,
în tunica de lapte şi miere
a îngerilor ce fără-mperechere
se-mpreună în cer.

A-ncercat s-o atingă,
dar pleca, cum fantomele repede pier,
viului lăsându-i să stingă
Focul din ghicitură.
Pentru că mereu se lovea de ea,
închisă în sine, în piele, în parfum, în frumos.
Şi uneori, înşelat că prin sângeria-i deschizătură,
va pătrunde departe,
înainta curajos.

Însă rătăcea singuratic,
numai pasul uşor, înmuiat de iubire,
l-ar fi putut zdrobi pe bărbat,
încăt să se nască din nou în femeie.


Thursday, February 25, 2016

Oraşul noaptea






















Oraşul noaptea


Ca ieşit din pământ,
se ridică oraşul noaptea,
greoi se iveşte piatra,
locuită de oameni ce dorm.
Prin întuneric, fără-nţeles,
cum primăvara răsare verde
din adâncul îngheţ,
unde viul se pierde.
Florile-i sunt luminile-aprinse,
firave pe cerul negru,
iar luna galbenă veghează
prea sus să nu se înalţe.

Între trotuarele luminate şi lună,
stă tot oraşul.
Este tot la suprafaţă,
ridicol de mare, când nevolnic,
stă întins sub picioarele trecătorilor
ce-şi întârzie somnul,
la fel cum monstrul,
învins de nisip,
zace în râsul pescarilor
demult cu năvoadele goale.

Îl străbate uşor şi trecutul băiat,
odinioară crezând că-n măruntaiele sale
i se-ascunde destinul
şi călca-va şi el pe sub candelabre,
acolo unde pantofii de preţ încalţă căminul.
Încă le vede,
de departe-n tablouri palide,
în cafeneaua de pe marginea străzii goale,
cucerită de cerşetori strigând sătui cu gunoaie.

Ruşinat că visat-a ca ei,
clipeşte în strălucirea stelei argintii,
stingher îndrumându-l
peste lumea celor vii.


Poarta
























Poarta


Drept înaintea porţii închise,
Călătorul se clatină numai în sine.
Cade grea,
în pântece,
Aşteptarea străinului.

O va fi-nghiţit-o când bătea la poartă
cu nădejdea în vârful degetului,
uşor răsturnată în el de zgomotul surd.
O frământâ-n adânc,
dar îl prinde cu totul,
căci acum şters îi e drumul,
ce-i părea atât de lung,
printre casele cu ferestre ale oamenilor.
Unde atârnau ochi iscoditori
Şi haine-n culori,
Minţind că-s curate.

Din pricina lor,
pătează aşteptarea,
c-un val de ruşine,
că poate altul vine
şi-l vede cerşind pe la porţi
ori că-n mintea-i nebună,
se crede-aşteptat
de rege la nuntă.

Sau poate-n pântece-i greu
copilul zămislit neştiut de străin,
în ploaie de aur.
Şi că aşteptarea fost-a un chin
al naşterii,
pentru ca pruncul în clipa sortită
să fugă din el,
purtând în mâinile-i pure
o cheie şi ea aurită.




Wednesday, February 24, 2016

Primăvara
























Primăvara

Ca iarăşi să vadă schimbare la faţă,
Tatăl cheamă copila cu ochii albaştri.
Ai săi, albiţi de rotirea aceloraşi aştri,
Au citit-o din carte şi n-o mai învaţă.

Totuşi, de jocul ei ameţit, o îndrumă,
Să nu frângă schimbarea în floare,
Ori după fluture, un gândac oarecare,
Să zboare din cerc. Şi-o ţine de mână.

Altfel, i-ar tremura mereu desenând
Naiv un copac înflorit, când bătrână,
Mintea scrie primăveri citite în lună,
Închise-n calendar şi-n dreptul cuvânt.



Tuesday, February 23, 2016

Căile



















Căile


Altădată,
strămoşii deschideau căi largi,
cât să păşească dumnezeul lor,
coborând din munţii înzăpeziţi
până în pustiul plin de profeţi,
ce le vesteau oamenilor
că ajunge în templu.

Acolo,
îndrumat de mâna aspră a părinţilor
pe urme divine,
firavul om striga în răgetele dobitoacelor jertfite,
în turma poporului.
Şi-ajungeau, în fum de tămâie, sub bolţi aurite.

Rătăciţi de turmă, singuratici,
ţapi ispăşitori iau din nou calea pustiei.
Neîndemânatici,
sapă-ntre spini cărări strâmte,
deşi ar vrea să se-ntâmple
ca măcar doi să le treacă către munţii albaştri.

Deseori nu-i atinge nici unul,
căci presărat de cioate e drumul,
de fărâme de pietre din templul distrus,
din crucile puse de părinţi pe morminte.
Şi-atârnă greu povara din spate,
purtând un idol învelit în foaie de ziar,
să nu se murdărească tot de merinde.

Dar merg împiedicaţi mai departe,
măcar
să dea peste o faţă de om când căi se-ntretaie,
deşi, nevăzuţi, toţi i-au strâmtorat-o pe-a sa.
Sau să ajungă cândva la răscruce,
cu ochii în patru,
să vadă pe unde să urce,
ori cât mai coboară.



Monday, February 22, 2016

Praful


























Praful

Cu timpul,
pulberea cenuşie învăluie casa de piatră,
îi ascunde temelia,
cruţând prezentul
de tăietura ruinelor rămase
prin pământurile mişcătoare ale trecutului.

La poarta ei nu se mai bate
cu teama de a nu găsi jilţul de aur.
Şi chiar dacă păşeşte prin ea câte un faur,
n-o zguduie,
căci are braţele moi.
Idolii meşteşugiţi îi lâncezesc doar în cap,
mai lucrează la ei numai oamenii noi.

Caută însă perna moale,
să-şi odihnească pe ea capul greu.
Dacă prăbuşit,
scoate un nor de praf,
n-are temeri că va aduce furtună
sau că-l va lăsa la urmă acoperit,
câtă vreme, în serile întunecate,
praful dansează în lumina lămpii,
încă nestinse,
de pe scrinul de-aproape.


Sunday, February 21, 2016

Maimuţa



















Maimuţa

Cât de mult ştie maimuţa să fie om,
dar nu pentru tumbe şi bătutul din palme
în circul străinilor.
Ci atunci când graţios se retrage
în sălbatica-i grijă de sine.
Ca-n rugăciune mănâncă ce-i place,
îşi duce fructul la buze
şi-i toată în el,
fără scuze,
că mai ‘nainte fost-a în lume la fel.
Nu se tocmeşte când vinde lumina
şi ochii aţintiţi,
ia calea-n mizerie cu mâna,
se afundă până la puricii de sânge mânjiţi.

Menajeria-i şi ea un spectacol,
pentru cei ce plătesc mai mult,
cu capul,
nebuni să se vadă
cum sunt.
Însă vederea lor nu este lină,
cu zbucium coboară din boltă,
din stal.
Umanu-l alungă în ochi de-animal,
când ţinteşte-n adânc să se-ascundă,
deşi rana-i deschisă,
roşie-i vestită,
până la zborul negru de corb.



Friday, February 19, 2016

Broderia
























Broderia


Când muribundul zace la amiază în pat,
printre perdele, soarele nu-i este străin,
chiar dacă peste câmpuri de oase-nălţat
veşnic petrece rămânerea lumii în chin.

Căci îl ştia din vremea copilăriei,
mai puţin de pe cer, atunci era pe pământ,
mai mult în cosmosul din luciul hârtiei:
credinţa că vede, măcar că totul e-n gând.
Sau când îl desena cu mâna naivă.
mai rotund, mai real, cu raze zăbrele,
suspendând casa nicicând locuită,
şi pomii lipsiţi de roadele rele.

Străină-i apare broderia perdelei,
de el însuşi ţesută în vorbe şi-n scris,
se-adăpostise cu ea de dogoarea iubitei,
apoi de arşiţa pustiului de ea şi de vis.
Cu mâna sa o croise dintr-un capăt,
iar celălalt nu ştia să existe,
fără goluri de drame, în treacăt,
împletise copii şi strămoşi, să reziste.

Însă acum, ea-i înfloreşte în boală,
blând îi descoperă rana de moarte.
Şi-ar vrea să mai joace o scenă banală,
singur linţoliul să-şi înfăşoare,
pe mai departe.