Tuesday, February 23, 2016

Căile



















Căile


Altădată,
strămoşii deschideau căi largi,
cât să păşească dumnezeul lor,
coborând din munţii înzăpeziţi
până în pustiul plin de profeţi,
ce le vesteau oamenilor
că ajunge în templu.

Acolo,
îndrumat de mâna aspră a părinţilor
pe urme divine,
firavul om striga în răgetele dobitoacelor jertfite,
în turma poporului.
Şi-ajungeau, în fum de tămâie, sub bolţi aurite.

Rătăciţi de turmă, singuratici,
ţapi ispăşitori iau din nou calea pustiei.
Neîndemânatici,
sapă-ntre spini cărări strâmte,
deşi ar vrea să se-ntâmple
ca măcar doi să le treacă către munţii albaştri.

Deseori nu-i atinge nici unul,
căci presărat de cioate e drumul,
de fărâme de pietre din templul distrus,
din crucile puse de părinţi pe morminte.
Şi-atârnă greu povara din spate,
purtând un idol învelit în foaie de ziar,
să nu se murdărească tot de merinde.

Dar merg împiedicaţi mai departe,
măcar
să dea peste o faţă de om când căi se-ntretaie,
deşi, nevăzuţi, toţi i-au strâmtorat-o pe-a sa.
Sau să ajungă cândva la răscruce,
cu ochii în patru,
să vadă pe unde să urce,
ori cât mai coboară.