Thursday, February 18, 2016

Dezordinea






























Dezordinea

Împrăştiate,
Lucrurile se adună neştiut în dezordine.
Cum?
Nici mintea nu cunoaşte,
căci le ia unul câte unul
şi stau atunci nemişcate.
Numai ea în adevăr se abate,
îmbătată privindu-le sensul.

Sunt goale de ce este-n jur,
nimic nu le trage, nici le sfârşeşte.
Gândul împietreşte
chiar şi ce-i putred şi mort.
Atât de bine în ele mereu,
îl lasă în urmă pe zeu,
cu ochiul lui aruncat peste tot.

Cine să ştie cum în rău laolaltă s-au prins,
când geloase imitau divinul întins,
păcălind uşor pe-nţelept?

Nici bătrânul alb cumpănit,
care izgonit-a demult dorinţa din piept,
n-a văzut ca vreunul din sorii din salbă
să se fi desprins, lăsându-l zbârcit.

Bătrân poate fost-a şi ochiul
ce iscodea câte-un lucru gol şi tânăr
prin dezordonate pleoape-ncreţite,
socotind fără astâmpăr
că lumea privită aşa
e a sa.

Cum râde pe-ntortocheatele sale cărări,
câte un risipitor,
ce-şi petrece în pierdere tot
şi din nări,
duhoarea de porc
îl strică împreună cu toate.

Căci în dosul tufelor de lauri,
îl vede pe bătrân cum renunţă la tot pentru una
şi-o pândeşte
când în ape lucioase îşi spală minciuna.
Dar goală, ea strigă la ceruri,
dispare-mbrăcată în zdrenţe străine,
în alte judecăţi,
iar el în ruşine.