Thursday, February 25, 2016

Oraşul noaptea






















Oraşul noaptea


Ca ieşit din pământ,
se ridică oraşul noaptea,
greoi se iveşte piatra,
locuită de oameni ce dorm.
Prin întuneric, fără-nţeles,
cum primăvara răsare verde
din adâncul îngheţ,
unde viul se pierde.
Florile-i sunt luminile-aprinse,
firave pe cerul negru,
iar luna galbenă veghează
prea sus să nu se înalţe.

Între trotuarele luminate şi lună,
stă tot oraşul.
Este tot la suprafaţă,
ridicol de mare, când nevolnic,
stă întins sub picioarele trecătorilor
ce-şi întârzie somnul,
la fel cum monstrul,
învins de nisip,
zace în râsul pescarilor
demult cu năvoadele goale.

Îl străbate uşor şi trecutul băiat,
odinioară crezând că-n măruntaiele sale
i se-ascunde destinul
şi călca-va şi el pe sub candelabre,
acolo unde pantofii de preţ încalţă căminul.
Încă le vede,
de departe-n tablouri palide,
în cafeneaua de pe marginea străzii goale,
cucerită de cerşetori strigând sătui cu gunoaie.

Ruşinat că visat-a ca ei,
clipeşte în strălucirea stelei argintii,
stingher îndrumându-l
peste lumea celor vii.