Thursday, February 11, 2016

Oul















Oul


Copilul se lăsa locuit
De bucătăria rece.
Oale pustii, maşinării adesea defecte,
Îi pavau golul neştiut
Al foamei.

În el, precum limba de clopot, lumea se lovea,
Ca-n lupta ascezei,
Se plămădea iar în lut,
Apărea.

Se năştea în luciul alb,
Al oului fiert în flăcări albăstrii,
După ce metalul negru,
Rânduiala celor vii,
Îi clocotea copilului, fără chin,
Aşteptarea.

Miezul galben curgând,
Sfârşea dulce lumea,
Prelungind promisiunea
Că iar va mai fi.

La sfârşit, mai puţin goală decât el,
Tare nu rămânea coaja,
Ci fărâmele ei.
Le gustase, rău înţepând,
Ca de fier,
Se adunau acum în obscur mozaic,
mărunt infinit,
Copleşind,
Deşi compuneau un nimic.

Mai târziu,
Şi el va fi prins,
Blând învins.
Căci iţele gândului îl scriu,
Îl deşiră în lumea gândită.
Ea nu mai e albă,
Nu-i de cuprins.

Dar, ca domn al iluziilor,
al amintirilor,
se cheamă din nou,
şi-i pare că pe mintea-i smintită,
nesfârşit risipită,
o închide în ou.