Thursday, February 25, 2016

Poarta
























Poarta


Drept înaintea porţii închise,
Călătorul se clatină numai în sine.
Cade grea,
în pântece,
Aşteptarea străinului.

O va fi-nghiţit-o când bătea la poartă
cu nădejdea în vârful degetului,
uşor răsturnată în el de zgomotul surd.
O frământâ-n adânc,
dar îl prinde cu totul,
căci acum şters îi e drumul,
ce-i părea atât de lung,
printre casele cu ferestre ale oamenilor.
Unde atârnau ochi iscoditori
Şi haine-n culori,
Minţind că-s curate.

Din pricina lor,
pătează aşteptarea,
c-un val de ruşine,
că poate altul vine
şi-l vede cerşind pe la porţi
ori că-n mintea-i nebună,
se crede-aşteptat
de rege la nuntă.

Sau poate-n pântece-i greu
copilul zămislit neştiut de străin,
în ploaie de aur.
Şi că aşteptarea fost-a un chin
al naşterii,
pentru ca pruncul în clipa sortită
să fugă din el,
purtând în mâinile-i pure
o cheie şi ea aurită.