Friday, February 26, 2016

Renaştere





















Renaştere


La început,
băiatul nu ştia ce este femeia.
O vedea,
În grija viguroasă a mamei, în jocul nebun al surorii,
strivitoare.
Numai chipul întunecat al tatălui,
ascuns în lumina felinarului său şi-n fumul ţigării,
îl îndrepta către pieptul alb al mamei,
durerea blândă a neatingerii.

Dar la sfârşit,
cât de alb şi moale
se revărsa părul tatălui dincolo de chipul său mort.

Şi a prins să cunoască
răsăritul ferm al femeii printre umbrele grele,
lucindu-i în trandafiriul său corp.

La ea se ducea să-i fie iertată voinţa bărbătească,
care, abia născută, îl retrăgea în pământ.
Căci mai mare-i era dorul de grijă şi joc,
de-a se adăposti încă o dată la sân,
iar apoi să zburde-mbrăcat,
în tunica de lapte şi miere
a îngerilor ce fără-mperechere
se-mpreună în cer.

A-ncercat s-o atingă,
dar pleca, cum fantomele repede pier,
viului lăsându-i să stingă
Focul din ghicitură.
Pentru că mereu se lovea de ea,
închisă în sine, în piele, în parfum, în frumos.
Şi uneori, înşelat că prin sângeria-i deschizătură,
va pătrunde departe,
înainta curajos.

Însă rătăcea singuratic,
numai pasul uşor, înmuiat de iubire,
l-ar fi putut zdrobi pe bărbat,
încăt să se nască din nou în femeie.