Thursday, February 4, 2016

Sofia





Sofia


Copila se joacă printre morminte,
În umbra tatălui,
Care, încercat de gropar,
pare să ştie mai multe,
Dar razele soarelui
Nu le poate ascunde,
Nici el, nici ramurile goale,
Răsfirându-şi degetele firave,
Cenuşiu,
Către cerul albastru.


Tânăra moartă, înălţată în piatră, Sofia,
Cu ochiul gol de pupilă,
Priveşte de sus, de pe stânci,
Iscusit adunate în verdele muşchi
Şi tandru piere-n copilă.
Amarul ei cuvânt funerar
În marmură tace,
Mâinile-i albe,
Demult căzute,
Numai ele scriu înţelept despre timp.


Ce frâie de-argint vor fi prins,
Atunci când trăiau?
Sau, moi, fură prinse în joc?
Căci vorbe de râs apăreau,
Fetei, când tatăl citea în tremur de foc,
Vântul stingând lumânarea,
Semne că vine răcoarea
Şi ploaia, ce-n ochii Sofiei plângând,
Va scoate pruncul cu oasele blânde,
Topite,
Din nou din mormânt.