Thursday, March 31, 2016

Îngerii sfârşitului

























Îngerii sfârşitului


Când îngerii dezbrăcaţi de chipul gingaş al omului
vestesc în ţipăt de rece alamă
sfârşitul pământului,
mai mulţi oameni pier
decât adulatorii strânşi în ceată,
dorind desfrânata
cu glasuri de vier.

Căci ea dezgolită încă aduce aminte
de ascunderea femeii
sub colorate veşminte,
scutind bărbatul de judecata
în albul strivitor al înrobirii
ori în negrul care pe toţi îi desparte.
Numai la marginea lumii,
omul de sus în haine cernite n-o vede,
iar neruşinatul orbit zace mort lângă ea,
mustind de dorinţe.

Străină, dar, apariţia îngerilor sfârşitului
şi mulţi se pierd
la capătul trupului lor,
pe care nu-l mai pot adăposti în straie croite
de bătrâne mame din veacuri trecute,
în poveştile lor de iubire,
fiindcă gol, moale, nu spune nimic,
fără opintire se scurge-n pământ.

Cum vor voi femeile
să cadă munţii grei peste ele,
strivindu-le mai mult decât firavii bărbaţi,
iar ei vor tânji
să treacă ca şerpii prin stânci,
să devină nevăzute izvoare
cuprinse în coapse de piatră.

Omeneşti, strigătul naşterii,
geamătul morţii
ispitesc îndurarea divină.







Arcaşul de noapte





















Arcaşul de noapte


Toiag de lemn mort,
ferit de străpungerea-nverzirii,
noaptea sprijină
tăcerea solitarului.

Neputinţa vorbirii
cântată lent de gând în rondo,
adăpostită de-ntuneric,
nu-şi mai arată strâmbii paşi de dans.

Nimeni nu ştie
de câte ori zboru-n ocol
s-a lovit de tavan,
când s-a zdrobit de pământ.

Căci şoimul zilei nu poate zări
pasărea cu aripa frântă,
numai zorii descoperă arcaşul de noapte,
rotind săgeata departe de ţintă.





Wednesday, March 30, 2016

Fără nume






































Fără nume


Fericit,
când poţi ascunde lucruri sub nume,
cum copil, cu vorbe uşoare mişcai
chipurile mute ce-nşelau o vreme
că pământul este de joacă.

De bogăţia cuvintelor aşternute pe lume
se bucură la fel şi săracii, căci multe fărâme
se cer numărate
şi droaie de copii, filantropi, cerşetori
sunt scrise în registre pe limbi,
umezite din belşug de taclale,
când ei nu pot luci
sub podoabe, cu titluri de aur
rostite solemn prin saloane.

Dar în zdrenţe, afară,
vântul străbate prin haine,
sărmanilor le pierde numele
timid agăţat de pereţii din cămine mizere.

Greu, spânzurat pe cruce,
a fost numele Omului,
care nu găsise unde să-şi plece capul în lume,
arătându-l cumplit
pe dumnezeul neascuns sub cuvinte, sub chip,
ci în moarte.

S-ar opri muritorul să gonească zadarnic departe,
de n-ar găsi peste tot,
prin maldăre zgomotoase de gânduri,
vizuini învelite cald în pământ
şi ceruri sfărâmate-n surcele
prin cuiburi.



Tuesday, March 29, 2016

Atingere



























Atingere


Pe tâmplele drepte din preajmă,
ochii şi urechile
agaţă portrete şi vorbe.

Drepte în prezentul gândului,
neclintite aşteaptă
aşternerea sub praf cenuşiu,
cum se cade,
căci înţeleptul în umbra porticului
îşi fereşte chipul
de razele crude sub care,
veşminte pestriţe
 îşi deşiră destinele-n piaţă.

Numai prin atingere,
bâjbâim ca profeţii orbi şi tăcuţi
viitorul.

În amintirea prietenului mort,
strângerea mâinii lui moi
ne spune că ştiurăm mereu
că-i firesc să dispară,
chiar dacă nefiresc a plecat
în tablouri cu fiare mânjite de sânge.
Iar mama când pruncul îşi strânge
la sânul uşor de-apăsat
simte că ţine silnic la ea
pe cel ce tot creşte,
sorbind depărtarea.

Buzele clatină chipul văzut şi-auzit,
până atunci îndreptând căi ocolite
de-ndrăgostit,
îl cufundă în ce va urma,
când dorinţă,
când iubire ce refuză urmarea,
sărutând fără cuvinte
eternitatea de alţii citită
în tomuri grele,
strânse-n coperţi din piei moarte.

Şi-i este greu profetesei bătrâne
să-şi treacă adevărul în piept,
când în desuuri ţesute
de croitori cu mulţi ochi
îşi ridică sânii căzuţi
spre-a rămâne la ea
şi de la ea în pământ.
Iar prorocul cărunt
 închide o pleoapă
peste faţa ce i se scurge în barbă
şi-n ea născoceşte
vorbe mai tari,
tinere adevăruri străine.

Adesea sunt stânci mincinoase
trecute uşor, cu nepăsare,
de corăbii duse departe
în jocul suflării strâmbe, turbate,
de vânt,
umflând pânzele albe
din vălurita piele blândă,
bătrână.





Monday, March 28, 2016

Numele




















Numele

Sacadat, spus pe silabe, numele taie
cărare uscată prin munţii de apă.
Şi numai cu înghiţituri de licoare amară
pot oamenii să fie traşi afară din ei.

Dulce este doar închipuirea pierderii
în iscălitura cu preţioase slove chirilice,
nădejdea că nu se va usca neagra cerneală
în pana păsării care demult nu mai zboară.

Nisipul de pe fundul mării,
care duce niciunde,
secătuieşte vorbele solitarului.
Abia îngânate,
sunt pline de setea de-a fi auzite,
purtate ca săgeata din glasul chemării.

Amarnic cerşeşte atunci,
în prag de biserici pustii,
un strop de otravă
din sumbrele valuri înţesate de oamenii vii,
de pe buzele fecioarei
lipsite de nume.




Sunday, March 27, 2016

Arabescuri




























Arabescuri


Când capul adoarme,
cufundat în perna de catifea
brodată cu aurii arabescuri,
visele-i împletesc un trup
şi locuri în lume.

Uită că pribeagul din pustiu,
rostindu-şi la soare
limba cu slove unduite,
îşi odihnea buclele negre
pe piatră.

Acolo, urcând scara lor,
de sus până jos
era străbătut de îngeri,
până în cortul geloaselor femei,
care-l împărţeau pentru seminţii
scrise în stele.

Numai una a rămas,
să aprindă neliniştea-n tigvă,
că-n pas legănat de cămilă,
în hore tăcute,
apăsat de braţe străine,
s-a tot deşirat.




Friday, March 25, 2016

Înviere
























Înviere


Copilul umplut silnic
de mâncărurile grase
din vechiile cratiţe,
îşi goleşte maţele crâcnind de durere.

Duhnesc creste de carne
umflate-n dorinţe,
îmbrăţişările-ncinse
se scurg în otrăvita sudoare.

Bătrâne împletesc ciorapi ciolanelor slabe,
zbârcite de riduri,
înnodând straşnic chipuri trecute,
fărâmiţate în franjuri de piele.

Aleluia! Se aude goarna minunată
peste câmpiile albe,
goale-s de oameni.

Noaptea împăratului
cu domnia pierdută-n ţărână
răsare-n sclipiri de lumină.

Oasele de sidef ale săracului lepros,
răsfirate la soare,
aşteaptă carnea trandafirie
vânturată-n mireasma de sus.

Saltă văzduhul înnoirii,
boarea veşnică de odihnă,
peste bucuria pierderii,
fericită răsplată. Aleluia!




Thursday, March 24, 2016

Oedip




















Oedip


Dulce viaţa pe câmpiile Tebei,
unde Styxul răcorea
sângele clocotind al tatălui
şi focul dintre coapsele mamei.

Ca apa prin pereţii negri,
mâncaţi de igrasie,
acum leneş răzbate,
în ceaiul amar sorbit de bătrânul bărbat,
în plosca unde-şi pune şezutul trecuta femeie.

Înţelept şi Oedip,
că şi-a scos ochii în timpul prielnic,
scutit să-şi încerce chipu-n oglindă,
privind la bătrânul nevolnic,
ori să-şi piardă aprinsa iubire,
ademenit de neantul şi mila
vestite de profetul străin,
care spulberă întruna zâmbind
înmiita călătorie prin carne.





Wednesday, March 23, 2016

Nocturna nimicului





















Nocturna nimicului


Pe trotuarul ud,
felinarul cu lumină gălbuie,
înălţat de cei ce nu ştiu ce este lumina,
împrăştie stele, sclipiri, în neştire.

Si-ndrumă paşii să treacă de apa neagră-verzuie,
unde şobolanul strivit ţine-n colţii lui albi
pierita poftă de viaţă.

Aşa vor fi zăcând şi cei de alături, din groapă,
morţi tineri cu plete amestecate-n noroaie,
ori trăgând adânc în cenuşă amară
umezeala rece din ploaie.

Nimicul lor poate e liniştea noastră,
dară pe ei încă-i frământă
un pântec mai mare,
domol putrezind
vise alese trecute-n mâncare.

Uitaţi, se îndură să-i plângă
apa suspinând în rigolă
şi-adună în banală confuzie
picuri prelinşi de pe bolţi
şi oameni de jos topiţi în mizerie.




Ospăţul




















Ospăţul


Pereţii înalţi ai sălii de-ospăţ
drapaţi cu tapiserii noduroase,
ce leagă oameni trecuţi,
coboară grav mesenii către bucatele lor.

Gustoase,
când ţin meseanul pe scaun de lemn,
cu ochii cutezător aţintiţi
la costumul ros ori solemn.

Atunci,
la adăpost că alţii văd în lemn înălţare,
va sărbători aşezat, mut sub povară,
spânzurarea,
cu-nchipuirea că florile noi de hârtie
aruncate pe braţele crucii
sunt înflorire.

În negura umblării sub masă,
alături de neamul de câini,
cu mirosul mai fin,
adulmecând fărâmitura aleasă,
alţi meseni nu văd portrete,
ci picioarele slabe,
adâncite-n ţărână.

Stomacul lor gol
răsună-n muzică înnoirea
şi saltă paşii în dans,
ca mai vie, iubirea
să umple măcar coşul de oase din piept.
Chiar dacă la urmă le face mai moi,
brune, crescute ca din pământ.



Tuesday, March 22, 2016

Nocturna clarului de lună





















Nocturna clarului de lună


Sub clarul de lună,
singură,
albă,
ameninţând că lasă pământul fără culori,

nebunul le strigă
roşu aprins
vocilor ce-i chinuie liniştea-n cap.

Îndrăgostitul cântă încă mai tare,
pe note roz,
iubirea lui totdeauna pierdută.

Înţeleptul,
când nebun, când îndrăgostit,
rotunjeşte un bulgăre de foc,
care sclipind auriu,
lasă în urmă pământ pârjolit.

Mai înţelept este păianjenul,
când negru
scurtează în diagonală drumul,
căile drepte cu două şanţuri şi bolţi,
săpate de oameni în beznă,
căci ţine ascunsă otrava în colţi.





Trezire






















Trezire


Călătorul ce paşii-i măsoară
ca fiara întinderea-n cuşcă
silnic îşi bea licoarea trezirii,
neagră, să stea la priveghi.

Şi zorii lui îi urăşte
cum bocitoarea cu pleoapele grele
dispreţuieşte-n ascuns mortul drag,
jinduind la perna lui de mătase.

Dar nu-şi citeşte sfârşitul celor vii,
măcar că-i scris în cupele goale,
băute, căzute-n trecut peste tot,
peste vise înalte uscate-n hârtii.

Căci moartea i-ar fi pierderea
în zdrăngănitul de fier,
de afară, unde mereu fără chip,
muritorii ceilalţi spun că nu pier.

Clopotul lor surd, fără ecou,
e otrava ce i-o toarnă-n ureche grădina,
un frate de pământ îl răpune cu greu,
 tot biruie somnul florii, lumina.






Monday, March 21, 2016

Nocturna marmurei





















Nocturna marmurei


Noaptea îngheaţă în nemişcare
suferinţa despletită
în gesturi largi de soprană.

Îndeajuns e braţul întins către cer
şi întunericul fără sfârşit
îl prinde în marmură neagră.

Îl şlefuieşte ca obelisc al singurătăţii
de pe care se şterg
inscripţiile vorbelor zburând către alţii.

Singuri ochii iscoditori ai tălmacilor
i se plimbă pe luciu,
se pierd în hăul dinaintea primilor zori.

Şi-i primeşte închipuind hieroglife
despre iubite şi morţi,
poveşti din casele demult locuite.




Deşteptare






























Deşteptare


În alba lumină a dimineţii,
tulbure, greu se desface sufletul
din strânsoarea linţoliului cenuşiu
al chipurilor învălmăşite în vise.

Mobile grele, sipete pline de lucruri
i s-aşază-n privire.
Îl strivesc cu-nvăţătura că sunt,
trec peste gândul cuprins de-amorţire.

Şi totuşi, trandafiriu rotunjesc zorii
muchiile drepte ale casei omului,
iar cocoşul ce-l trezeşte la zi,
albastru, cântă-n muţenia cerului.