Thursday, March 31, 2016

Îngerii sfârşitului

























Îngerii sfârşitului


Când îngerii dezbrăcaţi de chipul gingaş al omului
vestesc în ţipăt de rece alamă
sfârşitul pământului,
mai mulţi oameni pier
decât adulatorii strânşi în ceată,
dorind desfrânata
cu glasuri de vier.

Căci ea dezgolită încă aduce aminte
de ascunderea femeii
sub colorate veşminte,
scutind bărbatul de judecata
în albul strivitor al înrobirii
ori în negrul care pe toţi îi desparte.
Numai la marginea lumii,
omul de sus în haine cernite n-o vede,
iar neruşinatul orbit zace mort lângă ea,
mustind de dorinţe.

Străină, dar, apariţia îngerilor sfârşitului
şi mulţi se pierd
la capătul trupului lor,
pe care nu-l mai pot adăposti în straie croite
de bătrâne mame din veacuri trecute,
în poveştile lor de iubire,
fiindcă gol, moale, nu spune nimic,
fără opintire se scurge-n pământ.

Cum vor voi femeile
să cadă munţii grei peste ele,
strivindu-le mai mult decât firavii bărbaţi,
iar ei vor tânji
să treacă ca şerpii prin stânci,
să devină nevăzute izvoare
cuprinse în coapse de piatră.

Omeneşti, strigătul naşterii,
geamătul morţii
ispitesc îndurarea divină.