Thursday, March 10, 2016

Limba în plus


















Limba în plus


Geamătul durerii din urmă fost-a limba în plus,
Învăţată de fiu de la tatăl pierind.
N-are cuvinte, unii întorşi către alţii n-o ştiu,
Dar se rosteşte în ea, la junghiere,
Vita ce ară acum pentru sine,
Brazda trecerii,
Tăind juguri străine.
Şi-n zgomotul frângerii,
Copacul smuls din tăcere
În limbi rupte de lemn
Îşi grăieşte furtuna.

Numai a sa era limba grabnic învăţată,
O aşeză încet în dosul vorbelor multe,
Pe care alţii i le-ntindeau să nu cadă,
Şi astfel să-i facă s-asculte,
Bătaia de clopot ce-i pierde pe toţi.
La fel, pe nebuni îi închid în ospicii,
Nimeni n-aude, cum în delir,
Urlă predica fricii,
Moartea fiecăruia pe limba lui.

Se-ntâmplă ca fiul să aibă numai grai omenesc,
Când suspinul îi devine mărturisire,
Iar părinţii îl spovedesc,
Îi iartă ieşirea din fire.
Sau potrivnic,
Cleveteşte cu limba sa la răspântii,
Arată iluzii,
Mugeşte, trosneşte, se izbeşte-n nimic.