Friday, March 4, 2016

Mantia binelui



















Mantia binelui


Degetele răsfirate de timp ale faptei
lasă numai umbre
pe mantia purpurie de catifea a binelui.
Pănă să se-ncovoaie când trece-mpăratul,
Slujitorul e mereu plecăciune.

Căci ochiul lui trebuie să vegheze
peste plăgile îndărătniciei rămânerii-n viaţă,
ce-şi sapă drumuri prin corpul
neputincios să păstreze
globul său viu răsărit din nimic.

Bandajele grele de lucruri capul i-apleacă,
cât să se vadă în balta de lacrimi
lăsată de alţii, toţi fără chip.
Şi-i pare murdară,
iar alba zăpadă
potrivnică, când în ea se prăvale,
purtându-i în braţe pe-ai săi.

Cum să audă fiica domnească,
care, căzută într-o mai adâncă genune,
îl strigă dintre gheţuri pe nume
s-o scape de moarte?
Îl surzeşte-ndoit
chipul ei sluţit de suferinţă
şi teama rănirii-n oglindă.

De-i milostiv, numai un deget i-întinde,
apărat de-un inel cu pecete.
Metalul rece
îi mai ţine de cald
când lumina în el nu se-aprinde,
locuind pe colină,
în castelul spital.