Tuesday, March 1, 2016

Minunea călcării pe ape




















Minunea călcării pe ape


Când viaţa-i văzută cum musteşte-n umed pământ,
Minunea călcării pe ape
Stă-n glezne curate,
Neatinse de glod, măcar că se-afundă călcând,
În flori şi în iarbă,
În tot ce ieşit-a din el.

Numai ochiul de pasăre poate în zboru-i să prindă,
Din sămânţa uscată,
De soarele toamnei, apoi aşezată-n cristale de ger,
Stropul de apă.
Şi se oferă curată
Înălţimilor sale.

Fără aripi,
Până-n vârful pomului alb înflorit se străbate o cale.
Sub umbra-i întinsă
E timp de odihnă.
Ferit de soare, capul se-aşterne pe verdele ud,
Vietăţi mărunte se-aud,
Cum zumzăie gândul.

Şi-l aduc în cadenţa paşilor mereu repetaţi,
Înnodaţi în viţa uscată,
Îndoită cândva sub greul
Purtării frunzelor moi, a nopţii în iubiri asudată.
Nebun socotea că le usucă în vânt,
Deşi, trezit în atâtea amiezi,
 Vedea că roua le topea în pământ.