Wednesday, March 23, 2016

Ospăţul




















Ospăţul


Pereţii înalţi ai sălii de-ospăţ
drapaţi cu tapiserii noduroase,
ce leagă oameni trecuţi,
coboară grav mesenii către bucatele lor.

Gustoase,
când ţin meseanul pe scaun de lemn,
cu ochii cutezător aţintiţi
la costumul ros ori solemn.

Atunci,
la adăpost că alţii văd în lemn înălţare,
va sărbători aşezat, mut sub povară,
spânzurarea,
cu-nchipuirea că florile noi de hârtie
aruncate pe braţele crucii
sunt înflorire.

În negura umblării sub masă,
alături de neamul de câini,
cu mirosul mai fin,
adulmecând fărâmitura aleasă,
alţi meseni nu văd portrete,
ci picioarele slabe,
adâncite-n ţărână.

Stomacul lor gol
răsună-n muzică înnoirea
şi saltă paşii în dans,
ca mai vie, iubirea
să umple măcar coşul de oase din piept.
Chiar dacă la urmă le face mai moi,
brune, crescute ca din pământ.