Friday, March 18, 2016

Primăvară însorită






















Primăvară însorită


Când colina se sfârşeşte violet,
presărat în puncte prin flori,
capăt de lume,
şovăie paşii să mai urce
la poarta de piatră,
pe care oamenii-şi cioplesc câte-un nume
cu faţa întoarsă la propriul destin.

Colţii cerberului nu mai sperie pe nimeni,
risipiţi în petale, la-ntâmplare prin iarbă.
Şi dac-a plecat,
Pentru că duhuri obosite de moarte
s-au topit în lâncezeala divină de tot?

La fel, trândave,
mâinile bătrânului stau nemişcate la spate,
plimbându-se-n parc,
când soarele-i trece prin hainele vârstei
şi-l lasă cu pleoapele pe jumătate închise,
neputincios să mai vadă-n oglinzi fumurii
că are un chip.

Cu teama că un vânt prea puternic
va undui membrele sale,
din nou crude,
împletite acum din firele verzi,
desenând încă viaţă cu tije firave,
se destramă graţios în gânduri mărunte
şi se prind de tâmplele sale cărunte
nepoţi ce se joacă cu iarna.


Sătul de mierea din floare,
lucind întunericul,
gândacul a ieşit năuc la lumină,
dar află că-n umbră e ceasul
şi se-afundă mai tare-n ţărână,
să numere ani.