Tuesday, March 22, 2016

Trezire






















Trezire


Călătorul ce paşii-i măsoară
ca fiara întinderea-n cuşcă
silnic îşi bea licoarea trezirii,
neagră, să stea la priveghi.

Şi zorii lui îi urăşte
cum bocitoarea cu pleoapele grele
dispreţuieşte-n ascuns mortul drag,
jinduind la perna lui de mătase.

Dar nu-şi citeşte sfârşitul celor vii,
măcar că-i scris în cupele goale,
băute, căzute-n trecut peste tot,
peste vise înalte uscate-n hârtii.

Căci moartea i-ar fi pierderea
în zdrăngănitul de fier,
de afară, unde mereu fără chip,
muritorii ceilalţi spun că nu pier.

Clopotul lor surd, fără ecou,
e otrava ce i-o toarnă-n ureche grădina,
un frate de pământ îl răpune cu greu,
 tot biruie somnul florii, lumina.