Saturday, April 23, 2016

Al patrulea cuvânt de pe cruce

























Al patrulea cuvânt de pe cruce


Nu-i nicăieri,
în niciun cotlon,
unde copilul se-ascunde
şi-şi trece groaza în lacrimi,
când uriaşii-l pândesc
să-i grăiască cu glasuri strânse de la mii de strămoşi
că traiul în palatele lor dărâmate nu e de joacă.
Iar spiriduşii în doliu îl ajung
şi-n braţele moi îi strecoară
un tremur de boală.

Nu-i în firidele casei,
săpate de oameni în zilele lungi,
când însoţirea li se destramă
şi văd prin ochiurile pânzei de zestre
piepturi uscate de mamă,
de care fugit-au copiii,
să-şi spargă dinţii în hrana prea tare, în pietre,
întinse de tată drept pâine
în nopţile luminii albastre a lunii,
numărându-şi în fire cărunte de barbă stele căzute.

Şi încă-i departe
pe căile lungi de afară,
când bătaia grea a clopotului
îi spune călătorului
că paşii lui grăbiţi stau afundaţi în noroi.
Înmărmurit în lumina slabă de lampă,
se opreşte şi înţeleptul,
aflând că slovele lui negre
îi umpluseră ochii cu semne,
încât să nu mai vadă nimic.

Dar în toţi este suflarea de sus a omului
şi în durerea scufundată-n sfârşit
urlă ca furtuna peste casele şi căile lui.

Dumnezeule, Dumnezeule, pentru ce m-ai părăsit?





Revedere






















Revedere


Se încolăcesc în spirala cochiliei împietrite de melc
chipurile pe care le credem trecute.

Este credinţa că singuri înviem pe câmpii
unde nu-s judecăţi,
iar oglinzi fumurii ascund ce am fost.

Noi judecăm
şi-amintiri răsucite în minte
docile slujesc,
ne scutesc să-nvăţăm iară şi iară
cum să mâncăm, să gândim, să iubim,
chiar dacă ne scapă noul de-afară
şi-n fuga-i prea iute,
îi umplem cu noi urma lăsată.

Doar revederea sfărâmă pereţii de os,
cu gura şi ochii de carne,
viu, portretul drag atârnat
prin te miri ce galerie plină de praf
îşi adună oasele înţepenite în ţeastă
şi-ntinde cu sine
groparul aplecat cu ochii în beznă,
al vieţii pierdute. 





Friday, April 22, 2016

Al treilea cuvânt de pe cruce
































Al treilea cuvânt de pe cruce


„Deci Iisus, vâzând pe mama sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei sale: Femeie, iată fiul tău!
Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.”


„Femeie, iată fiul tău!”
Ce credeai, tu, femeie, că-ţi stau dumnezeii la poartă,
că te-ajută s-o-nchizi,
să n-auzi cum scârţâie,
cum trosneşte în carnea iubită de strămoşii livizi
până la capăt,
mai mult decât pe mine şi crucea?
Măcar că pier ca ei toţi,
neînţelesul morţii mele
trece peste tot ce nu s-a ştiut,
cu o lungime adâncă de cruce,
peste turnurile unde sfârşit-au smintiţi înţelepţii.
Şi-ţi las mintea ferită de-o grea încercare,
te-ntorc în clipa de-atunci,
când durerea năştea mângâiere
în carnea pură, divină,
sclipirea de sus căzută peste noua făptură.
Şi iată, o mai poartă noul tău fiu,
cu veşmintele albe o va cuprinde-n cuvânt,
mi l-a luat să-l arunce în ceaţa,
unde seminţia-ncurcată
nu ştie cine pe cine mai naşte,
nici când încetează să moară.

„Iată mama ta!”
Credeai c-ai ajuns ucenic,
să plimbi alene prin nori,
deasupra capetelor plecate de oameni,
cuvinte deja prea înalte?
Limbi atârnate de cer sunt peste tot,
se deşiră în ele trupuri ocolite de cuie,
molatice, în chingi de mătase
strivindu-şi iubirea fără să iasă din veac.
Cum să fie mai tare pieptul îndrăgostit de cuvânt,
dacă nu-l caută cu grijă,
în mama ce-a povestit cândva dintre coapse
cum se naşte soarele şi cum un pământ?
Căci mulţi fug ca să fie bărbaţi,
din cămine pline de mame şi fraţi,
dar au picioarele strâmbe,
sunt doar alergare.
Şi iată, picioarele lor îmi sunt pedepsite-n piroane,
din ele picură sângele,
ce va-nroşi mai întâi surzii gălăgioşi din oraş,
apoi obrajii celor ce şedeau ca şi tine,
vorbind, pe trepte înalte,
în templul care numai căzut piatră cu piatră
pune-n cădelniţa umilă de carne scânteia de sus,
ce-mprăştie în nori grei de fum mirosul de moarte.







Thursday, April 21, 2016

Al doilea cuvânt de pe cruce: „Astăzi vei fi cu mine în rai”


























Al doilea cuvânt de pe cruce: „Astăzi vei fi cu mine în rai”


Dacă temniţele ar fi gropi pe drum,
unde tâlharii să cadă
îndată ce pasul pe cale li-i strâmb,
n-ar mai avea vina lor.
Pe buza prăpastiei s-ar strânge să vadă
toţi drepţii căderea,
ce-i pândeşte ca şarpele-n iarbă,
surd când se rosteşte virtutea.

Altfel, vina clădeşte închisoare în piept,
de strajă stau ochii
şi-i văd pe-atâţi osândiţi cum ştiu ce e drept,
cum liber aruncă în vorbe,
în aer, destinele grele,
căderile dospite cu sânge.
Cu grijă sunt răsucite atunci cheile tăcerii,
să ţină mută pasărea,
ce-ar mărturisi păcatul în cântec,
ori blânda ispită o azvârle în piaţa,
unde stă pe statui nepăsarea.

Pe cruce, pe colina mai sus de oraş,
 moartea vecină
întinde vina din capul turbat de durere
până-n braţe deschise către nimeni străin
şi-n picioarele înţepenite în propria cărare.
Cuvintele sună fals peste geamăt,
obida e-a fiarei ce poartă în gură venin,
iertarea fuge ca tâlharul din carne,
desface coastele ca porţile grădinii
 golite de om.









Wednesday, April 20, 2016

În plus


























În plus



Călătoriile cu un pas înainte
peste ţinta mai prejos decât steaua din vis,
gândurile cu un fremăt în plus
peste valurile care încă mai pot ţine corăbii,
toate se scurg ca sămânţa
zeului falic obscen şi bolnav
în pântecele unde-ncap odraslele lumii,
ce-şi nasc neputinţa-n cuvânt.

Cu ruşine, străduinţa de-a trece pe vârfuri,
prin câmpii unde tălpile plate prind rădăcini,
îşi arată chinul picioarelor brăzdate de sânge
trecătorilor cu pantofi lăcuiţi,
îşi strigă durerile facerii urechilor surde,
ochilor ageri ce văd că ele nu nasc nimic,
doar bătaia din buze, un tremur de frig,
îngheţul cu bucurie primit
de sănătoşii croitori de veşminte.






Tuesday, April 19, 2016

Balconul





























Balconul


Din balcoane înalte,
până la care nu ajunge
idera ce-mpleteşte
frunzele verzi,
false pare de foc,
singuraticul din casă păşeşte
să privească depărtatele vieţi.

Din a lor însoţire
rămân doar paşi alăturaţi pe trotuar.
slabă amintire,
încleştarea lor prin cer,
în nopţi de iubire,
când cu răsuflarea tăiată
decupau cuvinte ce-nşelau că nu pier.

De sus nu mai sunt vorbe,
trec chipuri întoarse.
Cu guri deschise respiră,
unul către altul,
singurătăţi răsucite în foi de ţigară,
ce-ameţesc cu fumuri albastre,
rădăcina ce le-o naşte pământul.






Monday, April 18, 2016

Rătăcire




























Rătăcire


Când mereu se roteşte în jurul lucrului,
cu paşi de beţiv urmând discuri solare,
privitorul îşi închipuie că-l vede drept,
căci nu-l mai lasă ascuns
în muta lui depărtare.

Îl aduce pe linia vorbelor sale,
cum îndrăgostitul, făcând curte iubitei,
îi rosteşte cântări solitare.
Treaz, va şti că nu i-a vorbit,
că bolborosind,
în  ocoluri nebune fost-a purtat
numai de ea.

Dar puţin iubim ce ne stă în ochi,
mai puţin apăsarea din gând.

Şi ne strângem la piept
căile drepte şi strâmbe-n mănunchi
să coboare peste ele căldura,
printre spaţii obscure,
unde planete-ngheţate,
de sori nevăzuţi silnic rotite,
îşi ascund în lumini argintii rătăcirea.





Saturday, April 16, 2016

Câmpul cu flori























 Câmpul cu flori


Pe acelaşi câmp cu flori
acum roşii, apoi pierdute în verde,
la urmă-n albastru,
s-a aflat demult,
de când număra petale
să ştie cine-l iubeşte,
iar ele erau purtate departe de vânt,
din nopţile în care tânăr
îşi citea printre rânduri
căderea în colţii fiarei
ascunse sub ierburi mari şi amare.

Mai târziu a ştiut că atunci
paşii săi cu o mie de ochi,
cu potcoave grele de-argint,
ţineau iarba culcată-n pământ
şi fiara coborâtă-n genunchi
rumega blând aşteptarea.
Mai târziu, tălpile sale
au fost înmuiate
de muşchiul jilav,
întins până la piept
şi-arătând peste flori îngheţate,
rece, steaua din nord.

Tâmplele sale albastre
îşi ascund acum rătăcirea prin cer
în turnuri de paie uscate,
de sus să privească-napoi
cum gânduri aspre
cerşesc topirea în imagini trecute,
în chipuri moarte cu răsuflare străină,
luată de pe buzele visătorului,
când, ca adormita jivină,
ghemuit strânge trecerea-n sine,
încet sângerând.










Friday, April 15, 2016

Judecata de fier


























Judecata de fier


Uneori aşteptat,
capul de fier al judecătorului
întârzie să spună mai devreme de moarte
dacă drepte sau strâmbe
sunt scălâmbăielile membrelor blânde
printre pământuri surpate,
ce-i lasă pe muritori fără chip.

Şi totuşi, în hârşâit greu de metal
se petrec multe înălţări şi căderi,
neauzite rămân
încuviinţările rostite de buze fragile,
fugind din capete în cuvinte uşoare,
ce-şi trag unul celuilalt, tot vorbind,
prăbuşirea.

Cu auzul mai fin,
însinguratul tăcut aude zvon de sentinţe,
când cu braţele scurse şi pasul oprit,
încearcă limba străină din vremuri străvechi.
Dar judecăţile prin sită trecând,
craniul spart de ochi deschişi şi urechi
topeşte metalul în clopoţei de argint.





Thursday, April 14, 2016

Grădina morţii


























Grădina morţii

Prin grădina unde viii se plimbă
să le ducă morţilor dragi putrezirea departe,
în flori, în foc şi în cer,
în zile ploioase
ei se agaţă de tălpile uşoare şi albe,
înciudaţi le ating cu negrul lor glod.

Cum fac mersul prea greu,
ca lespedea ce-i ţine ferecaţi în pământ,
dreaptă le este uitarea.
Şi pios viul îşi spală picioarele în apa
oglindind încă viaţa, parfumul din floarea,
ce stinsese cândva duhoarea cumplită.

Căci nu se cuvine ca paşii lor odată dansând apăsat
să încurce ospăţul întins pe câmpii însorite,
să mănânce bucate generaţii de-a rândul,
înghesuindu-i pe alţii cu sfârşitul de lume.
Numai copila pierdută ce n-a lăsat urme
opreşte părintele cu judecata domnilor ei din adâncuri.

Şi câţi nu-i slujesc, purtându-le sceptrele verzi
din aramă coclită,
cocoţaţi nemilos pe naşteri grămezi!
Până la cer, corul copiilor morţi
îngheaţă floarea stropită
cu sângele lor.



Wednesday, April 13, 2016

Durerea





Durerea


Îndurerată, tâmpla stângă
amorţeşte faptele drepte,
toceşte pintenul de fier,
care în carnea moale a calului
desenează căi neclintite,
neîntrebate.

Încetineala lor
este rotirea leneşă a aştrilor
plutind în odihna divină,
când omul le culege din văi
durerea de-a răspândi
lumina în beznă.

În capul din care sclipiri de argint
se sting domol în suferinţa
sfredelitoare-n spirală,
întunecimile de sus par corbi ce întind
aripi peste prada
ce stă să apară.

Câţi demoni se adună atunci
să vestească gândului răul
din hăul căscat
de rănile-adânci!
Purpuriu, sângele luminează bolnav
cerul din care-a plecat.





Tuesday, April 12, 2016

Primul cuvânt de pe cruce
























Primul cuvânt de pe cruce


Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34)

Când oamenii nu ştiu ce fac,
se botează în fiece zi
în numele multe
ale pernelor ce-odihnesc în vise
neînţelesuri prea vii,
ale păturii acoperind cu milă
corpurile care-n suflarea fără cuvinte
vor să existe.

Renăscuţi mereu prea devreme,
din zori se-mpletesc
pentru încrengătura
de unde alungă pasărea cu ochi mari,
care noaptea lucesc.
Luminează case pustii,
locuite de duhul divin,
sălaşe o vreme
pentru cei ce mănâncă pâinea vieţii
cu sughiţuri amare.

Împletiţi, oamenii vieţuiesc
mâncându-se unul pe altul cu gurile mute.
Cu limbile, cu mădularele roz
îşi culeg mierea din corpuri,
sânii goliţi de lapte
usucă mama până la brâu,
până la călcâie
zidurile casei bătrâne
cad sub iedera verde.

Şi-n groaza despletirii,
teama ca alţii să fugă în lucrul de preţ,
cu unghiile, cu limbi ascuţite,
se prind de hainele lor colorate, pestriţe,
pun mâna pe mantia albă
a omului care vrea să le fugă cu lumea.
Le-o fură, când desprins,
sus pe cruce,
îi iartă că nu ştiu ce fac.