Saturday, April 23, 2016

Al patrulea cuvânt de pe cruce

























Al patrulea cuvânt de pe cruce


Nu-i nicăieri,
în niciun cotlon,
unde copilul se-ascunde
şi-şi trece groaza în lacrimi,
când uriaşii-l pândesc
să-i grăiască cu glasuri strânse de la mii de strămoşi
că traiul în palatele lor dărâmate nu e de joacă.
Iar spiriduşii în doliu îl ajung
şi-n braţele moi îi strecoară
un tremur de boală.

Nu-i în firidele casei,
săpate de oameni în zilele lungi,
când însoţirea li se destramă
şi văd prin ochiurile pânzei de zestre
piepturi uscate de mamă,
de care fugit-au copiii,
să-şi spargă dinţii în hrana prea tare, în pietre,
întinse de tată drept pâine
în nopţile luminii albastre a lunii,
numărându-şi în fire cărunte de barbă stele căzute.

Şi încă-i departe
pe căile lungi de afară,
când bătaia grea a clopotului
îi spune călătorului
că paşii lui grăbiţi stau afundaţi în noroi.
Înmărmurit în lumina slabă de lampă,
se opreşte şi înţeleptul,
aflând că slovele lui negre
îi umpluseră ochii cu semne,
încât să nu mai vadă nimic.

Dar în toţi este suflarea de sus a omului
şi în durerea scufundată-n sfârşit
urlă ca furtuna peste casele şi căile lui.

Dumnezeule, Dumnezeule, pentru ce m-ai părăsit?