Friday, April 8, 2016

Anatomia timpului


























Anatomia timpului


De pe noduroasa şiră a spinării,
pe care timpul omului adună clipe,
cranii gânditoare cad unul după altul.
Căci fruntea boltită,
răsărită ca soarele galben,
palid peste freamătul de seară din oraş,
se ridică deasupra împletirilor frumuseţii,
purtate o vreme de chip.

Din creştet coboară neagra otravă,
pănă-n noaptea din ochii mari ai bufniţei,
care văd că oasele primesc deopotrivă
lumina albastră a lunii
şi carnea purpurie încinsă de sânge.

Că umbletul imită nevolnic
zbuciumul crengilor în vânt
din copacul ce face locul acelaşi,
că braţe prea firave să prindă trupul de ieri
coboară ruşinate de ramuri subţiri,
care înălţate cuprind globul de aur nestins,
cerul veşnic la fel.

Ochii orbi şi urechile surde
ascunse în nervuri vânjoase hrănite de aspra ţărână
par să cunoască mai bine
că vremea aşternută-n coloană
are o temelie tăiată în colţuri drepte
şi niciodată sfârşit.
Şi pălesc rătăcirile bete
printre chipuri plutind invalide
şi sunete scoase de spânzuratul arcuş.