Thursday, April 14, 2016

Grădina morţii


























Grădina morţii

Prin grădina unde viii se plimbă
să le ducă morţilor dragi putrezirea departe,
în flori, în foc şi în cer,
în zile ploioase
ei se agaţă de tălpile uşoare şi albe,
înciudaţi le ating cu negrul lor glod.

Cum fac mersul prea greu,
ca lespedea ce-i ţine ferecaţi în pământ,
dreaptă le este uitarea.
Şi pios viul îşi spală picioarele în apa
oglindind încă viaţa, parfumul din floarea,
ce stinsese cândva duhoarea cumplită.

Căci nu se cuvine ca paşii lor odată dansând apăsat
să încurce ospăţul întins pe câmpii însorite,
să mănânce bucate generaţii de-a rândul,
înghesuindu-i pe alţii cu sfârşitul de lume.
Numai copila pierdută ce n-a lăsat urme
opreşte părintele cu judecata domnilor ei din adâncuri.

Şi câţi nu-i slujesc, purtându-le sceptrele verzi
din aramă coclită,
cocoţaţi nemilos pe naşteri grămezi!
Până la cer, corul copiilor morţi
îngheaţă floarea stropită
cu sângele lor.