Tuesday, April 12, 2016

Primul cuvânt de pe cruce
























Primul cuvânt de pe cruce


Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac! (Luca 23, 34)

Când oamenii nu ştiu ce fac,
se botează în fiece zi
în numele multe
ale pernelor ce-odihnesc în vise
neînţelesuri prea vii,
ale păturii acoperind cu milă
corpurile care-n suflarea fără cuvinte
vor să existe.

Renăscuţi mereu prea devreme,
din zori se-mpletesc
pentru încrengătura
de unde alungă pasărea cu ochi mari,
care noaptea lucesc.
Luminează case pustii,
locuite de duhul divin,
sălaşe o vreme
pentru cei ce mănâncă pâinea vieţii
cu sughiţuri amare.

Împletiţi, oamenii vieţuiesc
mâncându-se unul pe altul cu gurile mute.
Cu limbile, cu mădularele roz
îşi culeg mierea din corpuri,
sânii goliţi de lapte
usucă mama până la brâu,
până la călcâie
zidurile casei bătrâne
cad sub iedera verde.

Şi-n groaza despletirii,
teama ca alţii să fugă în lucrul de preţ,
cu unghiile, cu limbi ascuţite,
se prind de hainele lor colorate, pestriţe,
pun mâna pe mantia albă
a omului care vrea să le fugă cu lumea.
Le-o fură, când desprins,
sus pe cruce,
îi iartă că nu ştiu ce fac.