Tuesday, May 31, 2016

Cuvântul în limbă străină


























 Cuvântul în limbă străină


Cuvântul în limbă străină,
rotund i se plimba copilului pe limbă.
Îl primise de la tatăl său,
încă şi mai străin,
cu tâmplele-i drepte,
netezite de calea,
pe care nu o ştia.

Dar cunoştea cât de tare
este înţelegerea,
apăsarea din braţele-i neputincioase,
teama de-a nu fi aşa cum trebuie,
pasul stângaci pe linia dreaptă
împărţită de oamenii mari,
tăind un orizont fără margini.

Căci aspru, glasul tatălui
risipea bilele de sticlă,
adăpostind în ele culori,
ferite de colţurile mobilei grele,
care îi aminteau copilului prin durere,
în sângele negru al rănii,
de picioarele sale strâmb aşezate-n pământ.

Avea să le potrivească mai bine
în urma pasului drept
al strămoşului c-un cuvânt răspicat,
al său, chiar cules de la alţii,
călătorii ce-şi uitaseră-n hanuri,
sub perne moi de mătase,
drumu-n ocoluri făr’ de-nţeles.




Monday, May 30, 2016

Lumina verii


























Lumina verii


Necuviincioasă, lumina verii descoperă trupuri,
lasă cadavre neumbrite-n tristeţe,
numai muştele trezite de soare,
negre, le poartă un doliu nedemn.

Şi totuşi, nu-i chip să le dai la o parte
cu evantaie mişcate alene,
întocmite din pene de multe culori,
smulse de la păsări pierdute
din Paradis.

Căci sleit de puteri ca turla topită
a lăcaşului sfânt din Orient,
aproape că te prăbuşeşti în fărâme de nisip
şi cauţi o mie şi una de nopţi un fir al poveştii,
în stare să mai lase o urmă.

Dar, primejdioasă, noaptea scurtă de vară
răsună de fiinţe nevăzute, care,
nepăsătoare împărţind ceasul spiritului,
în roiuri întunecă lumina din lampă.











Abia atinsă


























Abia atinsă


Abia atinsă cu vârful degetelor blânde,
când, copil, voiai să ştii ce este departe,
bestia se trezeşte din adormire
şi te priveşte cu o mie de ochi.

Stă la pândă în tufa de trandafiri,
cu ghearele încă tocite şi colţi în speranţă,
se strecoară în inimă, greu apasă,
înfundând paşii ce-ar zbura în cântări.

Împrumută perechiile sale de ochi,
fără folos cât nu răzbat până la pradă,
pentru ca desperechierile s-alunece lin,
să apună-n cearcăne selenare de trudă.

Se-ngroaşă în răbufnire obscenă de tubă
tânguirea argintie a flautului,
suspinul târziu al celui căruia fuga-i străină,
la fel rămânerea-n teamă,
sub strânsoarea mai tare a fiarei.






Thursday, May 26, 2016

Fabula mamei


























Fabula mamei


Copilaşii mei,
cât de mare este acum depărtarea,
aţi aşezat între mine şi voi marea de milă,
iar eu răscolit-am vouă pământul,
uscat galben la soare,
până să fie negru ca-n groapă.

Pe semne, îmi uitarăţi poveştile multe,
cum părăsirăţi devreme
staule şi case de joacă,
lucrate cu grija pentru ce este mic,
măcar că acolo boii mugeau cuvintele drepte
şi vulpi cu vorbe isteţe păcăleau corbii negri de sus.

Ni se risipiră dobitoacele
care ne stăteau mai aproape ca omul,
ca tatăl, bătrânul munte de piatră.
La mine, rămas-a mielul cu lâna cea albă,
să-mi fac din ea perină moale,
pentru capul meu chinuit în seara junghierii.

La voi, este încă asinul cel negru,
aprig dă din copite,
să vă scape, să scuture vise-ngheţate din plete,
căci ştie că mi-aţi plecat de o viaţă de la sânii uscaţi
şi nu îi mai daţi decât hrană amară,
de-nvăţat-a să ragă cu zbieret de leu





Tuesday, May 24, 2016

Pofta





























Pofta


Pofta deschidea prin miracol
ochi şi urechi din înfundarea în carne,
trandafirii din grădini interzise
trăgeau după ei îmbătarea-n miros,
iar pe limbă sprinten săreau
cuvinte despovărate de sens.

Încă vesel, copilul trist
prindea răul în joacă,
strecurându-i-se sub piele în flori roz şi violete,
frigurile bolii
îi picurau sudoare ca roua în plete,
în vreme ce noptatici strigoi
i se cuibăreau odată cu frica în suflet.

Crescută din lâncezeala pe câmpul deschis,
când rând pe rând florile răsucite spre soare
lăsau toropeala de sus
să-i închidă lumina în pleoape,
pofta după femeia iubită,
după sânii ce nu îl hrănesc,
l-a scos din copilărie afară.

A ieşit ferecat în saboţii ciopliţi din lemnul viţei,
şlefuindu-se tot pentru târgul
fugii de sine în altul,
să se piardă în ochi mai de preţ.
Dar încă goneşte încins de trupurile ce nu-s ale lui,
cu geamătul stins al plăcerii în piept,
prin răspântiile unde duhuri rele pândesc,
neobosite, nimicul.




Monday, May 23, 2016

Discobol
























Discobol


Clipa-şi primeşte măsura
de la rotunjimea fără sfârşit a soarelui.

Ca un ghem o purtăm în venele şi fibrele cărnii,
străbătute în cercuri de sânge.

Şi stăm lipiţi în ea,
veşnic împietrit-a discobolul în discul său.

Numai globii ochilor lui o înfruntă,
scrutând orb s-o renască undeva mai departe.

Nu-i îndura strălucirea,
puzderia de naşteri la fel presărate pe drum.

Ochii lui se-aplecau să-mpletească destinul,
să primească cununa laurilor,
ce trecut-au negrul pământ în miresme.

Dar îndrăzneala ţintirii sfârşitului,
clipa ne-o pedepseşte în povara aşezată pe umeri.

Ne apleacă până-i zărim ploaia de aur,
de care fugirăm închişi în măsurile noastre.




Sunday, May 22, 2016

În durere, pulsează lumea

























În durere, pulsează lumea



În durere, pulsează lumea,
lucrurile ei şi oamenii
îşi urlă mulţimea
în urechile fără apărare
ale suferindului singur.

Îi amintesc că suferinţa înseamnă a primi toate
fără a lua nimic,
afară de urma lor de departe,
amintindu-ne pentru o vreme,
că martori le-am fost naşterii şi pieirii.

Dar între acestea două,
unde s-a aflat spitalul copacilor prăbuşiţi,
ce-şi adastă putrezirea
până la bufnitura grea în pământ?
Şi unde bolit-au chipurile, acum moarte,
care trec în năluci lipsite de sânge
prin vise şi gânduri?

Dacă am şti cum încet se destramă,
am lua de la toţi
leacul de slăbit încordarea
în care ne ţine durerea,
făcându-ne arcuri ce poartă săgeţi
doar aşa, să aflăm ascuţimea
şi teama că scăpa-vor de noi
către ţinta ascunsă,
unde străini ne-om găsi alinarea.

Friday, May 20, 2016

Numele de îndrăgostit





















Dacă soldatul n-ar purta nume de soldat,
trecând pe sub grade, medalii, prin marşuri,
ar şti că-mprăştie moartea şi ura în suflet,
forţat să desfacă din carne
dorul aprig al vieţii.

Nu-i la fel numele de îndrăgostit,
căci el îl face pe om să guste viaţa-mpreună,
să stea cuminte la nunţi şi ospeţe, unde află
că-i mire unei nunţi ce se-ntinde milenii,
de copii nenăscuţi şi născuţi.

Altminteri, iubind, ne-am duce s-ocupăm
locuri bune în teatre englezeşti,
să ne culegem unul altuia
flori din râul Ofeliei,
să ne-ascundem în cavoul Veronei,
unde moartea desfăcea în iubire
încurcătura de nume.

Căci la urmă rămâne un tu dezlegat,
strâns cu-ncrâncenare-n consoane,
respirat în vocale de noaptea în care
singurătatea se scrie cu-omega,
iar eul abia de rămâne în piept.






Tuesday, May 17, 2016

Păsările




















Păsările


Cu aripi îndoite
îşi scriu păsările căderea din cer,
adună zborul la sine,
când vântul roteşte mai aprig ca ele plutirea.

Din crăpăturile pământului,
le-ntâmpină bătrânii încovoiaţi,
care cu ochii adânciţi în cap,
de-o viaţă vegheară să strângă-n hambar
roadele crescute la soare.

Tânjind după ele,
dau roată liniilor vălurite din pielea bătrână,
cunoscute din vremea de sus,
pe când se loveau de nevăzute hotare,
despărţitoare de ceruri.

Iar trecutele aripi întinse,
neputincioase mângâie împletitura coşurilor,
grele de hrană,
făurite de oameni din ramuri de salcie,
gonind pasărea ce-şi căuta cuibul în nori,
nodul de aur.

Nocturna stingerii


























Nocturna stingerii


Când ziua pâlpâie-n surâsuri naive,
aprinsă-i candela întunecatului priveghi.

Ochii albaştri ai copilei ţinute de mână
abia de mai joacă în lumina galbenă,
prin întinderea ei mai mică de-o palmă.

Tremurul arderii este călăuza prin beznă,
îndrumă paşii bâjbâind şovăielnic pământul
către lucruri ce-şi saltă pe ziduri umbrele mari.

Prea încet foşnăie zvonul de dincolo,
că de la răsărit are să vină oaspetele cu foc în priviri.

 Sub cerul aşteptării pierite,
se va fi înecat în lacrimi de somn,
curgând în râul vegheat de pleoapele închise-n odihnă.


Monday, May 16, 2016

Mirosul



















Mirosul


Pe meseanul în plus,
îl alungă mirosul nepoftit de mâncare,
aşternându-i căile depărtării,
unde să-şi plimbe hrana în silă-nghiţită.

Şi-i plouă uşor,
pe limbă, în urechi şi în ochi,
veninul însetării de lumea golită,
ameţeala din cupa văută de vin.

Căci negustate,
se coboară în miasme de moarte
animalul rotunjit spre junghiere,
laptele nebăut, uscat în palid burduf.

Şters,
parfumul florii abia de răzbate
printre dobitoacele grele din câmp,
care pasc înţelept rosturi, sfârşituri.




Sunday, May 15, 2016

Rubedeniile























Rubedeniile


În odăile vechi,
unde rubedeniile îşi împart
firul de sânge subţire,
le zboară pe chipuri nervurile frunzei uscate.
Trainic rostesc că asta e tot,
adulmecând trecutele toamne
din mireasma amară a florii de soc.

Îmbătrânit, nepotul din mănunchiul de flori
se zbate în veşmintele grele,
prin laţul ţesut cu fireturi de aur.
I se scutură-n vise
capul înfundat bine în perne,
când vinovat îl adoarme
hrana străină clocotind în stomac.

Cu invidie priveşte de sub pleoape închise
femeia uşoară cu chip de-mprumut,
rătăcind copii nenăscuţi în dorinţă,
sub cerul fără amurg din ilustraţia lucioasă.
Căci lui, veghind peste un firav început,
i-a scăpat din adăpostul şubred din carne
şi seara-şi petrece cu neamul la masă.






Friday, May 13, 2016

Miezul pământului






















Miezul pământului


Miezul rotund, tare, al pământului,
neştiut privirii care-aleargă pe câmpuri
şi sprinten se izbeşte de ziduri,
descoperind în ele izvoare de vorbe,
se aude în bătăile inimii.

Creşte adunându-le, aluatul pâinii vieţii,
negustate de nimeni, măcar că dogoarea coacerii
 îi clocoteşte omului singur în sânge,
iar suflarea-i împinge o preţioasă fărâmă
pe altare scobite în vise.

A căpătat-o ca fiu,
când cu strigăte de groază coborât-a
din pântecele gemând de-o grămadă de vieţi,
alene desprinse din preaplinul neînţelesului,
vietăţi ce sărbătoresc fără gură, veşnic, durata.

Nesocotite de ochii prea mari,
una după alta se jertfesc pe altarul de piatră,
diafane-i strălucesc nevăzuta tărie,
înfiripată pe-ascuns în carnea iubită,
alunecând, prin vene albastre, spre groapa neagră şi vie.


Wednesday, May 11, 2016

Tăişul judecăţii


























Tăişul judecăţii


Tăişul judecăţii desprinde-n singurătate
omul din braţele altora,
din povârnirea lui printre lucruri.

Despăţirea-i apropie ascuţimea durerii,
înstrăinatele chipuri
poartă lucirea rece de fier
a bardei divine.

Cu vaiere stinse în depărtarea din gând,
se-aşază în stânga ori dreapta,
deopotrivă pierdută pe câmpia oaselor fragile de sticlă
este amintirea lor bună sau rea.

Îndărătnică loviturii de sus,
carnea picură plumb,
înalţă cărămizi grele din casă
pe calea scurgerii sângelui către dreapta pieire.

Şi-ntors, încălzeşte frigul din aşternuturi,
măcar că-n coşmaruri
rătăcitorii strigoi, ocolind judecata,
cu groază-i arată şederea cea rea.





Tuesday, May 10, 2016

Nocturna bolii
























Nocturna bolii


Când noaptea se lasă peste boala zilei,
cuţitul de-argint al tăcerii
se opreşte-n zbuciumul ghemului de viermi.

Colcăie în măruntaie întunecate
viaţa din pântece,
împietrită în inima statuii diurne.

Necunoscut e chipul din oglindă,
la fel şi sfârşitul.
Pe buza prăpastiei,
mirarea îşi leapădă vuietul
pentru salba răsuflărilor scurte.

Prin ele, se sting tăcute în piept
făcliile vorbelor lungi atinse de febră,
purtate de toţi din gură în gură.

Trist se preumblă prin nări
leacul uitării,
rece-l aşteaptă năluca albă din vis.