Sunday, May 1, 2016

Către înviere

































Către înviere


Când adoarme cu capul pe piatră
şi cu noduri tari îşi leagă plutitoarele vise,
singuraticul întâmpină zorii cu groaza
de-a nu se trezi că este popor.

Lumina dimineţii aprig adună
în ghirlande ce-atârnă cu nepăsare serbarea
florile crescute în carne,
moale ca ea petrecând veştejirea.

Pe-ntuneric, el nu ştia
că florile-s multe şi tot prea puţine,
nici că uscate se pierd în bătaie de vânt,
fără cortegiu.

Pentru un alt răsărit,
pe ce stâncă de sus să găsească petale,
răzleţite prin mulţimile toate,
dar vârâte până la capăt în sân?

Iar căutările-s muşcătură de şarpe,
adânc se-nfig colţii străini
şi-mprăştie-n sânge veninul unei lumi depărtate,
aşternute deja în spirală.