Thursday, May 26, 2016

Fabula mamei


























Fabula mamei


Copilaşii mei,
cât de mare este acum depărtarea,
aţi aşezat între mine şi voi marea de milă,
iar eu răscolit-am vouă pământul,
uscat galben la soare,
până să fie negru ca-n groapă.

Pe semne, îmi uitarăţi poveştile multe,
cum părăsirăţi devreme
staule şi case de joacă,
lucrate cu grija pentru ce este mic,
măcar că acolo boii mugeau cuvintele drepte
şi vulpi cu vorbe isteţe păcăleau corbii negri de sus.

Ni se risipiră dobitoacele
care ne stăteau mai aproape ca omul,
ca tatăl, bătrânul munte de piatră.
La mine, rămas-a mielul cu lâna cea albă,
să-mi fac din ea perină moale,
pentru capul meu chinuit în seara junghierii.

La voi, este încă asinul cel negru,
aprig dă din copite,
să vă scape, să scuture vise-ngheţate din plete,
căci ştie că mi-aţi plecat de o viaţă de la sânii uscaţi
şi nu îi mai daţi decât hrană amară,
de-nvăţat-a să ragă cu zbieret de leu