Friday, June 10, 2016

Când paşii erau tot pe jumate

























Când paşii erau tot pe jumate


Când paşii erau tot pe jumate,
pe vârfuri în cer, pe călcâie-n pământ,
le ştergea
rochia plutitoare de vals strâmbătatea,
numărul lor,
nesocotita moarte din fracţie.

Căci cobora peste treptele strâmte,
urca, lumina,
mai presus de un trup de femeie,
fugea,
ameţit de ocol, chipul de lup,
cu ochii pândind din pielea întinsă.

Din desişuri umbroase,
zărea că-i frumoasă,
o-nchipuia în alb porţelan,
un punct scăpat printre membrele patru,
rămas netrecut
de ţărâna din jur.

Şi-o aminteşte în cercurile sale,
pierite sub coroana grea de castan,
ramuri tinere,
nepăsător îndoite spre cer,
aprind candelabrul din seara de vară,
în flăcări albe de flori.