Wednesday, June 22, 2016

Nocturna neodihnei


























Nocturna neodihnei


Atâtea capete greoaie de somn pregătesc aşternutul iluziei,
închipuirea că noaptea se-nveleşte şi ea în odihnă.

Dar rămâne muncită de zile, curând muşcată de zori,
îşi adună oştiri de lucruri cuprinse de umbră,
tace golită de om.

A vândut pe nimic strălucirea soarelui,
trecerea ei, o biată joacă-ntre flori,
pentru luciri argintii de pe trupul şarpelui negru.

Şi se strecoară mereu până la pomul sădit pentru oameni,
încolăceşte rodul binelui,
rece, chiar în sudori de dorinţă, i se preumblă femeii pe sâni.

Pătimaş îi vor sorbi copiii întunericului,
până să dispară printre rădăcinile ce scormonesc pământul,
acolo de unde-au venit.

De-ar ţine la ei, ori s-o poarte în stele,
rotunjimea lor albă, de lapte,
vălul blând al întristării, trecut atât de puţin prin lumină.