Saturday, July 30, 2016

Nemişcat cerul























Nemişcat cerul


Nemişcat cerul. Sub el, pietrelor aşezate-n cărare
le-mbracă moale colţurile
buruieni nesădite,
răsărite din seminţe purtate de un vânt nevăzut,
credinţa că mai cade un trăsnet de sus,
strigat în durerile facerii.

Dar mângâierile mamei, după datină,
după femeile ce-şi atârnă sânii
în gurile umede ale pruncilor,
povestec despre o naştere de jos,
creşterea, opintire în drum,
amestecând ca la începuturi,
când viaţa se juca în făpturi desprinse din lut,
praful gri de stâncă,
împunsătura pierindă
dintre coapsele bătrânului tată.

Cât de mult cenuşiu zace şi în pielea de lumină a fiului,
se ascunde sub arcadele ochilor săi,
oricând înhaţă privelişti promiţând mincinos nesfârşirea,
întuneric în urechile ce aud cuvinte
care-au turnat împăcate lespezi şi semne
pe multe morminte
şi tot din ele-au ieşit
întărite până la prăbuşirea în alte şi alte pavaje,
desene închipuind călători,
ştergându-le ţinta.


Thursday, July 28, 2016

Hoţii


























 Hoţii


Hoţii care îţi fură mărunţişul din buzunare
îţi amintesc că umbli pe străzile lor lăturalnice,
că măsurai cu ei toţi ascunşi
cîştigurile pe calea închipuită mare,
când ochii o desenau orbi de lumină.

Şi poate cândva ţi-ai împărţit cu ei şi femeia,
hoţeşte strecurându-ţi mâna avidă
prin dantelele ei apărând cu mătase
tresăriri de plăcere şi-aşteptare virilă,
acum bătută-n monede mărunte în trup.

Le găseşti printre rănile deschise de tâlhari,
preţul lor e prea mic pentru leacuri,
prea puţine sunt pentru a stinge
iubirea leprosului pentru bubele sale,
ura sa de a fi mântuit în nimic.






Wednesday, July 27, 2016

Teama cu o mie de capete


























Teama cu o mie de capete


Moartea. Teama cu o mie de capete,
fiecare o strigă pe limba sa,
aşa învăţând să vorbească,
să acopere bătăile inimii.

Mai sunt alte o mie care o ţin sub tăcere,
molfăie domol ofrandele morţilor,
le-mpart sub porticuri de piatră
fiilor care-şi trag nume la sorţi.

Auzită, inima-i pusă de ei să trudească,
să scârţâie-n balamalele uşii,
să zornăie-n oale, tacâmuri,
la fel ca-n bâzâitul gâzelor vara.

Greu să fii oaspete vreunuia,
când urechea ta ascultă inima cât să tacă
pe coridoare ce te petrec singur la umbră,
botezându-te-n frică.




Sunday, July 24, 2016

Regretul neştiinţei


























Regretul neştiinţei


Se-adună pe munţi gri de piatră,
învechiţi şi născând cruci înscrise cu nume,
regretul neştiinţei din imnul pios,
care înălţa fără-nţelesuri
vocea copiilor,
una în cor.

O strecura printre cuvinte nestăpânite,
multe ucazuri ieşite din gâtlejuri bătrâne,
ştiutoare să-ndrepte neamul pe-un drum,
după ce, altădată,
amuţiseră,
topite-n sărut.

La sfârşitul căii, şi chipul zeului pare bătrân,
ruga abia de-i cernută
din multe, înţelepte taclale,
iar moara pornită înainte de vreme
macină tot,
pentru o pâine a vieţii străină.



Saturday, July 23, 2016

Necrolog



















Necrolog


Încă o dată privirea-nşela,
dar simţul vederii nicidecum nu era ruşinat
de raţiunea ţintind drept în judecăţile ei,
cum mustră adesea ochiul
ce-nchipuie albastrul în negru.

Căci abia mai târziu,
gândul viguros întru viaţă,
cules din sobrele scuze-nrămate în necrologuri,
mâna moleşeala amintirii ‘nainte,
ce-i zăcea fratelui prin încheieturi.
O prelingea peste formele ferme şi-aceleaşi
ale consolării-n uitare şi-n eu.

Până atunci, plutise peste lacul
ascuns de ceaţa blând alburie,
neatins încă în adâncimea sa rece,
chipul slăbit de boală al sorei,
înşelând tot ce ochiul ştia despre ea,
toată viaţa pe care o revărsase
până la-mpletirea din urmă de vieţi.

Va fi fost cu putinţă ca tăria cea veche
să-i fi venit din oasele ieşind acum din obraji,
din oasele deşirând-o singură până-n cenuşă?
Necuviincioasa-ntrebare, ticluită în minte,
o stinge şi-aprinde flacăra-n candelă,
cântarea înaltă şi joasă către zeul din stâncă,
al vieţii şi-al morţii.


Tuesday, July 19, 2016

Cuprindere


















Cuprindere


Cât de largă-i cuprinderea
pentru cel necuprins,
pe frunte-nsemnat cu lumina rece a lunii,
pecetea singurătăţii.

Căci îl împrejmuiesc depărtate
marginile rotunjite ale mării-ntunecate,
cât să se piardă în ea ochii întrebători,
ba încă şi tăcerea-i piere în zgomot de valuri.

Neîncetat îi răpesc câte ceva din pământ,
fărâmă-n nisip
aşternutul capului iscodind stele
care-i scapă-n ocoluri.

Tari, ca prinse în luptă, sunt braţele cerului,
nevăzută îşi ţin sub scutul rotund
îmbrăţişarea,
închipuită cândva printre mâini muritoare.

Friday, July 8, 2016

Metempsihoză

























Metempsihoză


Aşa, în linişte să ne măsurăm paşii, drumul,
până când sună gongul dinainte de somn.
Căci nu se cuvine, rostogoliţi în gând,
să curmăm şirul,
viaţa purtată mişunând de gângănii.

Luat-au de la alţii şi ele trecerea-n goană,
de la suflete cu respiraţia tăiată
de poftă şi moarte.
Din chefuirea lor nebunească,
din muzica răsfirată-n ecou,
şi-au încropit făptura firavă,
dăinuirea ca blândă osândă.

De le-am strivi,
poate-ar tăcea şi vioara la nuntă,
copilul nu s-ar mai naşte,
urmaşul în stare să plece.
Depărtarea s-ar opri între noi,
în lungimea braţelor încleştate,
în durata dragostei împrăştiate de clipe.

Am rămâne ca stânca,
la fel ca spulberea ei în nisip,
şi umilă-i statuia aflată sub daltă străină,
în nori de praf cerşindu-şi un chip.
Mai uşor străluceşte lumina
peste capul aşternut cu privirea la soare,
adormirea vinii prin iarba plină de vieţi.






Wednesday, July 6, 2016

Ospăţul zeilor




















Ospăţul zeilor


La ospăţul zeilor,
unde toţi muritorii culeg doar fărâme,
sătul să prindă o alta
este cel care apucă singură una
şi caută altele-n ea,
până presimte cu limba
hrana întreagă
şi-i topeşte chipul pe rând
în cuvânt.

Nu ştie de i-a dat înţeles pe de-a-ntregul,
nici dacă este chipul aievea,
căci zeul iubeşte ascunderea
şi hrana eternă stă ascunsă în el.

Dar toată, amăgire ori nu,
îşi sapă în carne sălaş,
îi umple cu duh un gol neştiut,
o face burduf de cimpoi,
care se dezumflă în cântec,
de jale în ceasuri de seară,
flămânda plângere pentru mâncarea de jos,
acum cu gustul amar,
iar dimineaţa în glas de cocoş,
vestirea unei lumi nevăzute.


Tuesday, July 5, 2016

Ereticul




















Ereticul


Printre singuratici,
măreaţă este rătăcirea ereticului,
când mută capete plecate
de la vechea credinţă,
risipită-n spinări prosternate,
către altă-nchinare,
adevărul cel nou,
vechi, fără plimbări solitare.

Mare, ereticul care nu se uită la ei,
la cei ce adoră
spre a fi adoraţi,
ci îşi mână privirea mai sus,
acolo de unde coborârea,
adunarea de turme,
poate fi totuna
cu doborârea lor în prăpastie.

Nesuferită are să-i fie
tristeţea arderii pe rug,
la fel înscrierea sa în noi calendare,
mereu descoperite de zile şi ani,
căci focul trebuie să-i cureţe ochii
de toţi şi de el,
să nu pâlpâie-n candelă,
nevolnică stingere.




Monday, July 4, 2016

Amintirea prieteniei
























Amintirea prieteniei


Amintirea prieteniei răsare în lumină galbenă,
aprinsă multă vreme
după apus.

Strălucire îi dau dimprejur
doar rotocoale de fum,
chiar de-i spunem deseori timpului
să nu mai fumeze,
să nu ne-ameţească mereu
cu uitare.

Nu, nicidecum nu-i o imagine-n minte,
acolo stau tăcute prin săli şi saloane
numai busturi de piatră,
fraţii nu zăbovesc până noaptea de vorbă,
nu se privesc, nu beau vodcă.

Şi sorbeau prin ea depărtări,
Steaua sobră a Nordului,
care nu avea loc să se-nghesuie-n izbă,
nici crivăţul şuierând jalea babelor,
ce prevestesc sfârşit în cometă.

Dragostea nu tremura ca la nuntă în trupuri,
dar creştea încet ca aluatul,
se-ntocmea,
încălzită de răsuflarea sufletului,
pâinea neîmpărtăşită a vieţii-mpreună,
păstrată apoi în singurătăţi pe altare.

I se-nchină târziu unul sau altul,
dărâmat în genunchi de neputinţa s-o guste,
de vina despărţirii în cuvinte prea clare,
coloanele drepte care sprijinit-au beţivii
să meargă în lume departe,
ori neînsoţiţi în mormânt.





Saturday, July 2, 2016

Nădejde


























Nădejde


Când bestia domolită,
învăţată să tresară
numai sub glasul biciului care taie şi cerul,
nu vrea să facă mai multul cerut din înalt,
râde cu râs omenesc
de strădania dresorului,
atârnată deasupra-i de firul de aţă.

De n-ar fi în jur o grămadă de ochi,
ci doar fiara scufundată în ea,
poate el s-ar lăsa înghiţit,
să dispară ca mai demult în carnea muşcată de viaţă,
ori ca dascăl muribund pe marginea cărţii ce nu spune nimic,
ar netezi calea fugii nebune
şcolarului îndărătnic la miasma de moarte.

Dar rămâne prins în tăioasa privire,
necruţătoarea trecere prin apa limpede, rece,
care învăluie-n aburi
boturile jivinelor sătule de grăsimea pămîntului,
le satură însetări necunoscute
cu nădejdea fără capăt că sfărâma-vor în colţi
apele de sus şi de jos.