Friday, July 8, 2016

Metempsihoză

























Metempsihoză


Aşa, în linişte să ne măsurăm paşii, drumul,
până când sună gongul dinainte de somn.
Căci nu se cuvine, rostogoliţi în gând,
să curmăm şirul,
viaţa purtată mişunând de gângănii.

Luat-au de la alţii şi ele trecerea-n goană,
de la suflete cu respiraţia tăiată
de poftă şi moarte.
Din chefuirea lor nebunească,
din muzica răsfirată-n ecou,
şi-au încropit făptura firavă,
dăinuirea ca blândă osândă.

De le-am strivi,
poate-ar tăcea şi vioara la nuntă,
copilul nu s-ar mai naşte,
urmaşul în stare să plece.
Depărtarea s-ar opri între noi,
în lungimea braţelor încleştate,
în durata dragostei împrăştiate de clipe.

Am rămâne ca stânca,
la fel ca spulberea ei în nisip,
şi umilă-i statuia aflată sub daltă străină,
în nori de praf cerşindu-şi un chip.
Mai uşor străluceşte lumina
peste capul aşternut cu privirea la soare,
adormirea vinii prin iarba plină de vieţi.