Saturday, July 30, 2016

Nemişcat cerul























Nemişcat cerul


Nemişcat cerul. Sub el, pietrelor aşezate-n cărare
le-mbracă moale colţurile
buruieni nesădite,
răsărite din seminţe purtate de un vânt nevăzut,
credinţa că mai cade un trăsnet de sus,
strigat în durerile facerii.

Dar mângâierile mamei, după datină,
după femeile ce-şi atârnă sânii
în gurile umede ale pruncilor,
povestec despre o naştere de jos,
creşterea, opintire în drum,
amestecând ca la începuturi,
când viaţa se juca în făpturi desprinse din lut,
praful gri de stâncă,
împunsătura pierindă
dintre coapsele bătrânului tată.

Cât de mult cenuşiu zace şi în pielea de lumină a fiului,
se ascunde sub arcadele ochilor săi,
oricând înhaţă privelişti promiţând mincinos nesfârşirea,
întuneric în urechile ce aud cuvinte
care-au turnat împăcate lespezi şi semne
pe multe morminte
şi tot din ele-au ieşit
întărite până la prăbuşirea în alte şi alte pavaje,
desene închipuind călători,
ştergându-le ţinta.