Tuesday, September 27, 2016

Imnul faraonului către Amon-Ra





















Imnul faraonului către Amon-Ra


Slăvit îţi porţi numele peste noi, tu, Amon-Ra, cobori rodnice spice,
apleci spinările preoţilor când te slujesc semeţ în odăjdii de aur.

Rotund ca şi tine fuse pântecele unde-ţi stăteam ghemuit şi născut
mă prindeam de sâni să-ţi sorb roua în care te scalzi
la-nceput de ocol.

N-am căutat cu ei înfrăţire, cu muritorii ce te-ar ascunde în brazde,
m-am depărtat de pleoapele groase, cămări nubiene,
unde petrec uitându-ţi lumina.

Căci aveam să-ţi urc amiaza peste Ţara Egiptului, străjuiam la hotare,
din sângele duşmanilor ei să-ţi pregătesc părelnic amurg.

Apuneau din mine laolaltă cu ei chipul fricii şi cel al milei de carne,
amândouă piereau când vedeam nevolnice braţe
de spaimă-ndoite şi hidoasa lor implorare.

Mi-am spălat în apele divinului Nil pângărirea lăsată pe-aşternutul de in,
când născătoarea de zeu m-asuda aievea ca-n boală,
răscolindu-mi febra rămânerii-n pat.

Te aflai atunci strălucind prin unduirile râului, treceai prin suspinele reci,
şi-ţi fura lumină şi pescarul cântând din luntrea scobită,
încât biruia în văzduh întristarea de tine învinsă.

Căci înălţatu-mi-ai, măreţe Amon, sălaş cu o mie de palme peste apus,
măcar că nu-s palmele mele,
umbla-va acolo sufletul meu seară de seară, odihnind jalea din cer
şi a mea.




Saturday, September 24, 2016

Ave Maria, regina fecioarelor



























Ave Maria, regina fecioarelor


Ave Maria, regina fecioarelor,
cărora, până la tine, le-ameţea azurul dorinţa,
strângându-le pântecul în corsete din nori
şi le-alunga cu raze bărbate de soare
copiii mustindu-le josnic pe coapse.

Doar până la curânda veştejire a florilor
era dat peţitorilor să le poarte în cântec visarea,
pe sub balcoane desprinse părelnic din case,
peste grădina unde totul sub lună-i frumos.

Şi-şi păstrau în album învelit în mătase,
cu broderii chinezeşti nepăsătoare că există un loc,
fotografii în care tinere trupuri albe,
strălucindu-le membrele stins în sidef,
mărgineau vaporos, pe sub rochii largi de mirese,
răsturnarea, străpungerea-n sânge.

Nu ştiau fecioarele toate, nici soţii lor râvnindu-le mândre,
că duhul coborât din ceruri caste de naşteri şi morţi,
şlefuise-n Maria o rotunjime nouă de lut,
un vas plin de sânge, care îneacă beţia la nunţi,
scurs din rănile fiului, divin răcnind sub piroane.

Până la capăt a frânt portativul firav
al vânzătorului fugar de romanţe,
ca fiul s-adune la dragostea numărată în veacuri,
ceata săracilor strânşi în gloata duhnindă,
ce-i fac pe bogaţi să presimtă
putrezirea din neam,
din halca de carne păstrată-n cămară.

Ologii îşi preling ciolanele sparte, dau în continuu năvală
scotocesc în iatacele vechi, prin dulapuri şi chipuri bătrâne,
rosturi de milă,
de-şi pierde trecuta fecioară zestrea păstrată-n parfum
şi sărută cu gura ei strânsă icoana reginei,
iar pruncu-i apasă necruţător peste lume
coroana grea de argint.



Friday, September 16, 2016

Sângele fecioarei



















Sângele fecioarei


Urlă pescăruşii care-au uitat marea cea mare,
chiuie peste oraş în locul nuntaşilor
ce-ar fi strigat din adâncul casei
la vederea sângelui fecioarei.

Căci iată, fără zăbava orei pământului,
îşi pierdu fecioria pe cearceaf de hotel,
la catul al şaptelea de la întemeierea lumii,
când s-a-mplinit golirea minţii bărbate.

Şi goală a scris şcolăreşte calendarul genezei,
să nu depăşească orbita Pământului
cu frumuseţea lui Venus şi curajul lui Marte,
să nu pună somnul pe-o coastă pe rândul de sus.

Aşa drept li se nasc fii şi fiice,
din rândul lor preoţi cu haine impecabil curate,
nestropite de sângele jertfei,
nemânjite de grăsimea locuirii în moarte.




Sunday, September 11, 2016

Pădurea nebună

























Pădurea nebună


În pădurea nebună este mereu înserare,
căci arborii-i cresc din descreşterea-n zi
şi spulberă verdele crud, încă în frunză,
să scrie cu negrele crengi, încâlcit,
un destin.

Moale şi umed acoperă muşchii nordul de-argint,
înscris pe copaci cu vârfuri ce zgârie drăceşte,
în hohote, cerul.
Şi-n scurgere-nceată le găsesc adăpost,
cum piere  şi umbra felurită de jos
de pe fruntea celui pe gânduri căzut,
în somn de amiază.

Nu-l mai trezeşte nici nimfa scorburii pline de miere,
măcar că prin ea dansa veşnicia,
căci acum, înlemnită în vechea sminteală,
îşi aşterne cu braţele reci pruncul vernil,
mort şi-nvelit în frunziş.

Doar o iubise pe cărări goale de semn, vai, dor,
când se arde în simple cuvinte pustiul de-acasă,
iar apoi în sumbre cerneluri se-ntorc.



Tuesday, September 6, 2016

Cu paşi de uriaş


























Cu paşi de uriaş

Cu paşi de uriaş, sinucigaşul îşi saltă privirea
de pe o casă pe alta, ziduri ce-au înhăţat oameni grămadă
şi cresc întru înalt cu sângele lor.
Cu vârful picioarelor străbate poduri menite s-apropie ape,
locuri potrivite de moarte,
când noaptea curgerea-i neagră.

A crescut dar până s-atingă cu fruntea-n sudoare,
aprinsă de gânduri de jos,
cerul de fier care-acoperă lumea,
fierberea trupurilor lăţite-n iubiri
şi moi lărgite de vârstă.

Le-a luat răul asupră-i şi-l preschimbă în abur,
risipindu-se, cenuşie-i ultima lui suflare în beznă.
O respiră strigoiul durerii de a fi la urmă nimic,
pe care-l înfruntă auzindu-i vaierul facerii,
pruncul cu tălpile albe,
ce n-au învăţat coborârea.





Monday, September 5, 2016

Tăceri
























Tăceri


Judecătorul tăcut afundă-n tăcerea-i mujici răsculaţi,
cad cu fiece vorbă, până când le umblă cuvinte pe străzi,
în dosul caselor zidite înalt să ascundă muţenia
celor mulţi care-ar vrea să le fie fumul din horn,
rămăşiţa ce-i ţine-n căldură, o jertfă.

Vagabondul care doarme sub cer ar putea fi profetul,
dar pentru ce tot mai plimbă castronul în mână,
ca omul de rând, cerşind hrană mai abitir decât câinii?

Va fi aflat că-ntr-a zecea viaţă pe-aici a fost câine?
Că n-a căzut ca un om, ci a stat pe picioare,
înfipte bine-n pământ şi mai mult în tăcerea-i,
până se lăsau blând aşternute lângă tronul ceresc,
sclipind peste noi dimineţi în nesimţirea-i de aur?



Thursday, September 1, 2016

Ursitoare















Ursitoare


Când pruncul ţinea încă viaţa-n odihnă,
cald întuneric, în braţe-l ţineau ursitoare,
adăugate zărilor, cinci, căci la banchete-s divine.
Se spurcă, iau trupul de om, fiindcă sterpe
fură lăsate de zeul adormit departe în crâng.

Şi una-i urseşte naşterea din nou în privire,
deschis-a doar ochii fără să ştie că vede.
s-a găsit în lumina străină, lapte nebăut.
O alta l-a cântat ca sunet, zbatere
în cuvânt şi-n vals, gonindu-i plânsul durerii.

Şi-a fost în miros putrezirea din hrană,
gust înainte să urce pe scaun la masă.
Dar plutirea în vise, sortita pierdere-n tot,
i-a curmat-o zâna cea rea, îngreunatu-i-a
capul, în atingere, să afle că el le visează.

Lepădat pe-aşternutul moale, totuşi pământ,
a lui a fost strângerea-n pumn, în cădere,
şi-a-nvăţat înainte de nume prăbuşirea-n vedere,
ascultarea-n genunchi, apăsarea-n parfum,
când femeia-i gustată şi cu vină iluzia.