Sunday, September 11, 2016

Pădurea nebună

























Pădurea nebună


În pădurea nebună este mereu înserare,
căci arborii-i cresc din descreşterea-n zi
şi spulberă verdele crud, încă în frunză,
să scrie cu negrele crengi, încâlcit,
un destin.

Moale şi umed acoperă muşchii nordul de-argint,
înscris pe copaci cu vârfuri ce zgârie drăceşte,
în hohote, cerul.
Şi-n scurgere-nceată le găsesc adăpost,
cum piere  şi umbra felurită de jos
de pe fruntea celui pe gânduri căzut,
în somn de amiază.

Nu-l mai trezeşte nici nimfa scorburii pline de miere,
măcar că prin ea dansa veşnicia,
căci acum, înlemnită în vechea sminteală,
îşi aşterne cu braţele reci pruncul vernil,
mort şi-nvelit în frunziş.

Doar o iubise pe cărări goale de semn, vai, dor,
când se arde în simple cuvinte pustiul de-acasă,
iar apoi în sumbre cerneluri se-ntorc.