Wednesday, October 18, 2017

Puritatea trecutului




















Puritatea trecutului


Puritatea trecutului,
goală, ascunzând că-i femeie,
Evă de arătat în biserici,
iar frunzele meşteşugite de pictori
îi sunt albeaţa corpului,
ceaţa ridicată peste iarba din câmp.

Apare ghemuită în capul patului,
părul negru, lucios,
tăiat pe linia umerilor,
este lung cât peruca albă a judecătorului,
negativul lumii răsturnate din vis,
pe partea din care se vede mai bine.

Este judecător care îşi întârzie sentinţa,
ascuns după masa înaltă,
sub vorbe de neînţeles
desprinse din tomuri juridice,
nu răspunde la întrebarea - mor sau trăiesc? –,
deşi aceasta palpită în boxa acuzatului,
în coşul pieptului său.

Până la ea nu ajung vorbe,
acuzatul care cerşeşte milă cu capul plecat,
strâneşte râsul criminalului
rămas în muşchii lui încordaţi peste măsură,
ştiind că el scânteia pe lama cuţitului
chiar şi când ucidea noaptea,
spunea „tu” ascuţit,
pe vârful limbii mâniei.

Nu rămânea aşa nătâng
în umbra unei camere,
departe, la picioarele ei,
lăsând puritatea la-ndemâna
copiilor lui mucoşi,
murdari de mâncare,
rostogolind culorile-n joacă,
jucării de metal, plastic, lemn.
nimic de-nghiţit.

Tuesday, October 17, 2017

În turnuri





















În turnuri


În turnuri ca astea,
blocuri cu multe etaje,
arareori se trăieşte,
căci mulţi câţi le intră pe uşi
uită că ar trebui să urce acolo
pentru a desena hărţile
oraşului văzut de sus,
iar apoi să urmeze liniile roşii,
străzile ascunse-ntre case,
să ia parte la războiul de gansteri,
pe viaţă şi pe moarte,
pe femeia în roşu,
legendară în baruri.

Dar uită, nu mai scot capul afară,
ies numai sonate cântate la pian,
Beethoven îşi înalţă gulerul cămăşii,
cunoaşte frigul de-afară,
furtuna şi-avântul din tunet,
l-au aflat şi vecinii lui,
întorşi mai înainte de vreme
din excusia pe munte,
încărcaţi de grele bagaje,
după sejurul ratat
din cauza ploilor reci,
forţaţi să stea în camera de hotel,
să soarbă una după alta
ceşti aburinde de ceai îndulcit,
vizitând pe sub pături
reliefuri ştiute.

Măcar cafelele făcute acasă,
de veghe,
au gust mai amar,
sobru se pot citi în zaţ
multe cărări,
acolo şi capul de mort,
iar în odaia de-alături
chipul sorei apare pe ecranul alb-negru
anunţându-şi sfârşitul,
la urmă întoarsă cu spatele gol,
premoniţie cunoscută de toţi,
când urcau scările drepte,
nicidecum în spirală,
căci ştiau că se poate muri şi aşa,
în dreptunghiuri fără culoare.



Thursday, October 12, 2017

Statuia de polistiren



















Statuia de polistiren


Statuia de polistiren
din faţa marelui magazin
închipuise vara întreagă
înotătorul vânjos,
capul ras
îi era apărat de braţul puternic,
neînfricat înfruntând
apa imaginară,
pentru care se vindeau înăuntru,
articole utile de sport.

Era vopsit într-un roz aprins,
fusese femeie
până la prima ploaie de vară,
când rezistând viguroaselor tunete,
începuse să-şi strângă dinţii în iarbă,
cu un zâmbet de zidărie căzută.

Abia la toamnă,
la sfârşit de sezon,
îşi va pierde culoarea de tot,
alb-murdar i se vor ivi
muchiile muşchilor,
dezamăgind cu râsete
copiii care aflară despre el adevărul,
îi aflară frunzele moarte, noroiul
şi alte gunoaie-adunate
în balta unde se credea l-adăpost.

Curând îl vor arunca
în camionul cu miros răscolitor de lături,
bărbaţi săritori,
care cu dragă inimă
ajută infirmul prins în scaunul cu rotile,
de fier, tăioase oriunde pe jos,
să-şi mute mobilierul mai greu decât el
la catul de sus,
într-o hrubă de unde
n-are să mai fie văzut.

Wednesday, October 11, 2017

Şchiopii umblă

























Şchiopii umblă


Şchiopii umblă,
dar vindecarea lor rămâne oloagă,
zăbovesc în interecţii prea mult,
urmărind rotirea de cauciuc a roţilor,
în vreme ce adevărul
le cade cu greutate de plumb
în picioarele drepte acum.

Căci odată cu fiecare pas,
trebuie să adeverească minunea,
să mai danseze puţin,
iar aşezaţi la masă,
tolăniţi pe divane,
trebuie să se mute dintr-un loc în altul,
să nu lase poveştile
despre ridicări din morminte
s-aleagă cele mai şchioape cuvinte,
frânturi de vorbe culese din piaţă.

Şi sunt pline de ele
zgomotele cârjelor aruncate cât colo,
răsunând încă în nopţile grele,
când şchiopii află
că ei sprijină totul.




Monday, October 9, 2017

Stadion





















Stadion


Se deschide, se lasă pe spate comod,
ca o petală de floare cărnoasă,
obscenă,
tribuna stadionului înţesată de oameni.

Înaintea lor se petrece tot,
hainele purtate de ei,
de un albastru întunecat, un cer de furtună,
freamătă, foşnăie în strigăte lungi,
cineva de jos trebuie să învingă,
pierderea-i tot acolo.

Şi aproape de mine, în mine,
creşte lovitura
oaselor grele ale piciorului
unui om nevăzut,
şi el fără chip,
iar dintele-mi spart, încă alb,
nimeni nu-l ştie,
pierdut-am puţin,
nu spun un cuvânt despre asta.

Poate atunci strigă mai tare
spectatorul de pe ultimul rând,
poate mă strigă pe nume,
trecând prin surzenia durerii.

Şi iată, vin!

Sunday, October 8, 2017

Cuvânt






















Cuvânt


De-ar fi fost mai multă linişte
printre noi, în odaia de oaspeţi,
nu s-ar fi acoperit cu vorbe
căderea din ploaie.

Mugea noaptea
printre bolvanii din râu,
vită care-şi strigă fără folos.
moartea neînţeleasă,
pe sub pomii din apele revărsate,
care primiseră mai uşor,
cu frunzele sclipitoare,
blestemul pământului.

Ţărâna înţelepţită-n pâraie
mai urcă drumul către mănăstire?

Căci spre chilia din munte
se ajunge numai piatră cu piatră,
şi câte îi sunt date s-audă
omului singur,
dar cade greu peste el
doar un cuvânt.

Friday, October 6, 2017

Unu, doi, trei, patru























Unu, doi, trei, patru


Unu, doi, trei, patru,
ne jucăm împreună
sub soarele amiezii rotund,
lumina-i prea albă
şterge borduri
ne julim genunchii fără să ştim,
dar îi ţinem căldura
pe capete-ncinse,
bruneţi, castanii,
fire toarse din pământul
risipit prin grădină.

Unu, doi, trei, patru,
suntem cu toţii curaţi,
aruncăm mingea de cauciuc
pe asfalt,
plesneşte murdară de praf
liniştea unor bâtrâni urâcioşi,
noi ne-ndrăgim,
eu ţin necunoscutul de mână,
fata devenită femeie
nu-şi părăseşte sora mai mică.

Unu, doi,
ea şi-a trimis sora
să-i ţină de cinci şi de şase,
în spatele blocului
 îşi descoperă fesele mari,
de femeie,
defechează corcoduşele verzi
mâncate vara trecută,
îi ador chiloţii albi cu buline albastre
traşi mai jos de genunchi.

Şi eu mi-am şters
mâinile murdare de sânge,
trei şi patru dispar,
i-a-nghiţit cerul mai rece
de toamnă,
ne vom iubi numai noi,
este doară un joc,
n-o să zacem sub pături
iarna întreagă
scuturaţi de friguri şi vină.

Thursday, October 5, 2017

Somnul de zi

























Somnul de zi


Înfăşurate-n cearceafuri,
apar siluetele albe în paturi,
tihnite în somnul de zi,
fără asprimea mumiilor
din care sufletele tot ieşeau
noapte de noapte.

Capetele lor sunt lin rotunde,
fără înălţimea domului
unui gând mare,
nimic din munţii şi văile chipurilor
scobite în oasele tari,
pe care sărutarea
de-abia de le-apropie.

Pe vârfuri are să păşească
întârziatul în visul de miazănoapte,
să nu tulbure odihna cuiva,
ar fi certat,
copil zdrăngănind
jucării cu zâmbet pictat,
până când află,
cu barba mijită pe obrajii curaţi,
cum strigă lemnul lor fără viaţă.


Wednesday, October 4, 2017

Cămaşa albă




















Cămaşa albă


A trebuit să-şi facă loc prin ceata băieţilor,
să-şi strecoare degetele
prin gălăgia din jur,
până s-apuce plăcinta alunecoasă,
strălucind în untdelemn,
deşi cădea greu la stomac.

Şi răsărea,
în cămaşă albă,
nemuritor.

Curgea fără sfârşit lumea în râuri,
în rânduri de zile
se mânca şi se bea fără măsură,
senin, cerul îngăduia orişice,
o puzderie de nunţi,
iar pleoapele strânse noaptea
puteau cuprinde sub ele
oricât de mult întuneric.

Şi răsărea,
în cămaşă albă,
nemuritor.

Strigau iară toţi,
de parcă vedeau cu groază
cum cerul acelaşi
cade sub umbra ramei tabloului,
cum alunecă în vopsele păstoase,
încremenite uleiuri,
verdele care nu mai ştie să crească.

Dar vedea numai el,
încheind nasture după nasture,
un joc uşor de jucat,
şi cămaşa asta albă
nici măcar să moară nu ştie,
îşi înalţă gulerele
cât să-i ţină capul ca-n palme,
obrazul moale întors înapoi.

Sunday, October 1, 2017

Alba lumină






















Alba lumină


Alba lumină
- pe semne cerul s-a-nnorat
peste locuinţele ce-i opresc, fireşte,
vederea –
ajunge la marginea camerei
unei nopţi nedormite,
abia acum se vede,
odată cu stingerea lămpii
sub care se scrie.

Seamănă zăpezii adunate în geam,
pregătite o noapte întreagă
pentru copilul
care n-a dormit
de prea multă vreme în lume,
încât să o ştie stângace în semne.

Nu au văzut-o
nici făpturile sfârşitului lumii,
sfinţi înnegriţi pe zid în biserici
din pricina lumânărilor galbene,
a tămâii înghiţind flăcări mărunte
în cădelniţe grave de-argint.

Căci îşi priviseră negrul din răni
în ochii prigonitorilor,
răul pătruns în carnea uscată,
în icoanele martirilor,
fără aură sclipitoare
în jurul capetelor smucite-n blestem.

Dar pentru lumina zăpezii
se pregăteau ei să moară,
aveau poate mănuşi mai bine-mpletite,
cât să nu simtă gerul,
tremurul mâinii-ngheţate,
al picioarelor degerând
în ghete de cauciuc neîmblănite.

Şi pentru ea se cade bolnav,
frisoanele nu dumiresc
doctori care se-ncurcă-n verdicte,
scriind reţete fără speranţă,
le râde în nas paloarea de mort,
de gheaţă, dragostea neştiută
şi neîmpărtăşită.






Saturday, September 30, 2017

Barbut

























Barbut


Pe sub tribunele stadionului gol,
băieţii se plimbau curioşi
să intre în măruntaiele jocului.

Au dat peste bărbaţi ghemuiţi turceşte,
ascunşi să joace barbut,
zarul rostogolea norocul în grabă,
fără prelunga-nvăţare.

Acum trebuie să plece cu banii,
munca răpită-n hazard
va sări pe tejghea,
poate dansa-va pe mese,
repede stinsă
de uşile zăvorâte după ultimul client
risipit în beţie.

Şi de ce urlă toţi pruncii aceia
ca şi cum ar vrea mai mult decât lapte?

Thursday, September 28, 2017

Întoarcerea de la cârciumă


























Întoarcerea de la cârciumă


Întoarcerea bărbatului de la cârciumă,
drumul trebuie să fie de ţară,
clătinarea să cânte hodorogit
în pământul cu gropi,
prin pietrişul aruncat alandala.

Zornăie mai uşor
mărunţişul rămas în buzunare,
mai rece îngână zgomotul vesel de-acolo,
când vinul singur amesteca
hohote de râs, înjurături,
buze roşii date cu ruj,
tresăriri de plăcere,
le-nvârtea în caruselul
unde oamenii se pierdeau
printre copitele cailor de lemn
prinşi în şuruburi.

Şi trebuie să fie şi noapte,
case nevăzute în spatele gardurilor,
câini care nu mai ştiu pe cine păzesc,
dar latră, mârâie nume de alint,
muşcând din senin nepăsarea
faţă de prieteni uitaţi.

Din urmă, se-apropie ceata de tineri
ameţiţi ca bărbaţii,
alungiţi în batjocura încă răsunătoare,
neîntrecută de câinii cu gâtul în lanţ,
şi ştie că de la ei va veni îmbrâncirea,
prăbuşirea de tot.

Tuesday, September 26, 2017

Visul căderii























Visul căderii


Cel care iubea înălţarea,
adesea visa sub brazii înalţi
cum are să cadă,
iar aceştia-i domoleau respiraţia grăbită,
îşi trimiteau răcoarea de mentă
în gâtlejul sărăcit de mâncare şi vorbe
din vremurile de febră ale copilăriei.

Era căderea de sus,
apropiata fatalitate
de sub vârful bocancilor greoi,
silnic înduraţi,
iar tălpile atârnau în frânghii,
pedepsind paşii mândri,
până când, ruşinat,
n-ar mai fi dat ochii vreodată
cu vreunul dintre cei încălţaţi,
pe picioarele lor.

Şi cât de grele îi deveneau multele treziri
 - la fel, nevăzute -,
pentru ce avea să urmeze,
ţinut cu sufletul la gură
de pisicile negre
care-i tăiau calea,
mereu asfalt plat,
iar ghicitoarele îi îndrugau una ori alta,
te miri ce prostie,
citindu-i în palma deschisă.

Şi el pe toate le credea,
căci era slab,
mâinile îi erau întinse ca pentru răstignire,
la poalele unui munte
de care abia de auzise cineva de prin Roma,
din preajma Cezarului.