Thursday, June 22, 2017

Bolnavii






















Bolnavii


Săracii, cum zac acolo în boală!
Cum stau iar ca pruncii,
cu picioarele strânse spre ei,
potrivnici drumului drept
spre care-i cheamă durerea.

Înţepeniţi aşa, închipuie litere, cifre,
nedesluşite, chiar dacă unii
îşi cufundă chipurile grave
în albe cearceafuri, privind,
ca înţelepţii din antice frize,
forfota vieţii însorite din jur.

Şi ce-ar putea însemna
sărăcirea nădejdii în trupul bolnav?
Cum să primim că speranţa
este strigăt prelung
venit de la ceva prea puţin?

Căci fără gând şi-ntristare
apar şi dispar
iarba câmpului, copacul înalt
din desişul pădurii,
răsuflarea jivinei ascunse în ea.

Iar melancolicul
ce-ar şti să cânte pieirea
îşi poartă patul de boală
pe note de sus.
Şi astfel, numai divine
ajung imnurile sale urechii
celui întins în patru colţuri,
pe iarbă, să-şi facă siesta.




Wednesday, June 21, 2017

Babel























Babel


Coridoarele umblate cu privirea
pe jumătate tăiată de lumină,
pe jumătate de întuneric,
vuiesc în parte din cauza vântului
lăsat să intre de o poartă de jos,
în parte palpită în răsuflarea încinsă
a străbaterii lor,
când chiar întortocheate,
ţin drumul drept.

Strâmbă, pusă sub un nume străin,
pare şi uşa dintâi,
de la capătul holului,
ai tăi pier uşor în aritmetica cifrelor
ordonat scrise afară
şi-ţi aşază în braţe un număr mai jos.
Te-mbătai cu nădejdea că-i mare,
când îl jucai la cărţi,
iar şarlatanul înşela că se-nvârt,
că se-ngrămădesc în câştig
şi că el e doar un copil
ce se joacă.

Căci, da, la uşi doar se bate,
nu se deschid şi închid,
în iatac, rochii aruncate uimesc
că, iată, dezbrăcatu-s-au doi
în faţa vorbelor
ferecate una celeilalte,
că scandalos şi-au petrecut
în văzul lumii
însingurarea-n plăcere.

Şi-i trebuie mai mult însoţirii,
braţe vânjoase care să-ţi sprijine
râvna neînţeleasă
de-a trece mai departe
printre uşi nepotrivite,
risipit printre fii şi fiice,
care te urmează o vreme cu ochi rugători,
apoi trec înainte,
bolborosind judecăţi.

Ai nevoie de limbi de foc,
fie şi-mpărţite în săruturi lascive,
pentru a şti la catul de sus
al Turnului Babel
că până la urmă
te vei fi-nţeles şi tu cu un om,
dacă nu cu un duh,
după atâtea cuvinte
risipite singur pe holuri,
iar tremurul lor în ecouri,
te făcea totdeauna să crezi
că ai prins un glas de departe.

Tuesday, June 20, 2017

Calea de fier





















Calea de fier


Şi gândurile zornăie prin spitale,
învârtite de roţi de metal,
ce trec pe calea dreaptă, de fier,
întinsă până la ce a fost mereu prea puţin,
răsuflarea din sănătoasa întocmire a omului.

Calcă grav prin minţile bolnave,
în care jocul de-a viaţa şi moartea
este jucat cu ghearele
ce vor nebuneşte să prindă lumina galbenă,
lejer risipită de pomii şi iarba
paradisului ivit la fereastră.

Este alungată de reflectoarele reci,
atârnate de bolţi de fauri ce-au ştiut
de-acolo de jos cum să stăpânească pământul,
şi-i dezbrăcat până la os
omul în blânda sa ruşinare
că, iată, este luat la rost
pentru tot ce nu ştie.

Monday, June 19, 2017

Regretul

























Regretul


Regretul pentru ce-a fost
este parfumul rozei
strecurat neodihnei.
Şi robotind, nu se-ntristează,
nu-i absorbită în veselia brodelii,
care a fost cândva urmărită în cercuri,
cât dansul pe vârfuri,
şi-a dispărut în legământ
odată cu primul sărut.

Atât de puţin încape mireasma-i
printre fapte ce-şi îngrămădesc împlinirea,
încât cu greu poţi ajunge,
străbătând petalele ordonate rotund,
la poveştile în care te-ai lăsa
iarăşi scris.

Acolo pare s-ajungă
bătrânul care-şi domoleşte în barbă
aplecarea capului
până s-adulmece floarea
desprinsă în timpuri ce plutesc fără grijă
din preajma fântânii tinereţii din nou.

Greu dară s-o ţină la el,
căci scapă dintre degetele
care firav închipuie binecuvântarea
gata să zboare de îndată la ceilalţi,
la morţii povestiţi printre tufe de roze,
la viii colindând prin grădini,
de unde gustă întristarea căderii.





Sunday, June 18, 2017

La capăt

























La capăt


La capăt ajungi şi din camera ta,
fără să fi străbătut încalte un drum,
când stai în umbra perdelei de ploi,
a norilor, care probabil că trec,
dar acuma se scurg,
răstoarnă cerul pe care nepăsător
îl socoteai la-ndemână.

Descoperi lumina aprinsă îngust,
pentru tine,
dar nu poţi face un pas mai departe;
fără urmare, cuvintele nu ştiu să treacă,
să mărşăluiască în dicţionarele mari,
de unde să răzbată o vreme cu sens.

Poveştile dar se opresc la ziua din urmă,
apucă tot ce le stă împrejur,
înfricoşătoare privelişti, războaie,
trândava plăcere a păcătosului
întins încă în pat,
când goarna judecăţii răpăie-n ploaie,
dar îngerul se ascunde deasupră-i.

Şi-s toate fără folos
pentru cel care, sfârşindu-se,
ştie mai mult.

Saturday, June 17, 2017

Necunoscutul




























Necunoscutul


Ochii larg deschişi, plini de mirare,
din fotografia de când era prunc gol
ai părintelui mort într-o vreme a sa;
îi vezi şi-ţi închipui că nu ştia,
că începea să ia sub paltoanele sale
de unde surâdea stingher mai târziu,
sub mormântul lui,
neştiutul în care îţi este al tău.

Şi totuşi, umbli peste tot ca şi el,
îi treci pe sub pomii înalţi,
pe sub umbra lor şi a clădirilor grele de piatră
cu porţi nedeschise;
îi îmbraci cu mişcări mai brutale,
căci membrele îţi sunt prinse de viaţă,
vis cu vis.

Înciudat în neştiinţă,
în gelozia ce ştie doar de secrete,
stă şi bărbatul trăit la oraş
cunoscând bine universul împărţit în probleme,
lângă obrazul femeii cu riduri la ochi,
aşa însemnându-şi trecutul numai al ei,
pe o pajişte ori alta, pe câmpiile soarelui,
când copilă, mâna dobitoace
şi ele călcau în copite răspunsuri.
Zeu să fi fost şi-ar fi prefăcut-o în tufe de mirt
pe stânci unde să-şi întindă parfumul
peste mări negândit de adânci,
singure-n valuri.

Va fi avut ce-i al său şi când îşi îmbăia trupul,
grijulie întinzându-şi cu palmele
uleiuri din flori parfumate
peste fiecare unduire a pielii?
Ori părintele prunc, întins pe spate,
fără să ştie să meargă către ai săi,
se va fi avut când picior peste picior
stăruia să se-opinească lumii mai largi
presimţite mai înainte în pântecul mamei?

Căci par să ascundă un fluture
 înveşmântat în culori şi în flori,
văzut o clipă şi ascuns următoarea,
mâinile pe care ţi le strângi laolaltă
într-o rugăciune nespusă.
De-acolo răsare şi glasul înalt al sopranei
cu braţele strânse la piept,
urcând către bolţi,
unde întunericul înălţării
lasă ochii iscoditori să se-nchidă-mpreună
unii la alţii.






Thursday, June 15, 2017

Moştenire

























Moştenire


Copiii urcaţi pe vârful stâncii,
puşi să îngâne vifoarea
de jos, dinspre ceilalţi,
de sus, tunetul zeului tată,
zâmbesc strâmb,
timizi să fie văzuţi de părinţi
cum stau în picioare,
deopotrivă cum cad.

Căci tâmplele înalte
dintr-un sânge mai nobil,
mâinile fine cu degete lungi
strâmb spânzură
pe carnea şi gândul
primite de la ţăranii vânoşi,
nepăsători în strânsoarea
dintre grinzile datinii.

Şi tare este stânca pe care stau,
tăcută de la un capăt la altul,
încât se uită cuvântul de sfadă,
forfota braţelor moi
ce i-au scăpat în neacoperire,
foşnetul rochiei mamei
sumeasă neruşinat
până la brâu.

„Aşa e uitarea la noi,”
ar auzi de la toţi morţii
înşiraţi în câmpie,
şi-n coborârea lor se cufundă
iertarea cerută mut
în genunchi.

Mântuire urbană

























Mântuire urbană


Când căutam calea cea dreaptă,
zgândăream praful întins pe trotuare
şi se-nălţa în nori terni,
fără parfum de tămâie,
iar buzele mele înşirau rugăciuni
cum pantofii prelingeau în neştire pe tălpi
guma de mestecat topită,
scuipată de cineva pe asfalt.

Greu încercat mi-era postul
când dădeam roată plăcintăriei sordide,
îmbiind cu miros de mâncare
gătită de femei cu şorţuri murdare
şi maculau prin trudă
fata frumoasă.

O găseam pe strada de-alături,
mă ispitea să-i muncesc aşijderea corpul,
cu sânii ieşindu-i din rochie
şi-n vinişoare albastre spuneau
că pot scrie pe ei
delicate poveşti de iubire.

Pe ea, pe noi toţi,
ne judecă aşezat la răspântii, bătrânul blând,
rărit în păr şi în gesturi, cu torsul subţiat
în pantalonii de stofă mai largi,
iar din roba grea a judecătorului
îi rămăsese o limbă, cravata,
fluturând când împărţea evanghelii-n culori
despre cealaltă lume.

Nu îl cred, dar i-aş întinde mâna înfrânt:
„Vai, frate, doresc împărăţia aceea
din poze strident colorate, dulcege,
dar nu pot s-o predic
căci sunt de-o viaţă în ea.”




Wednesday, June 14, 2017

Şi-ar fi putut fi şi altfel


























Şi-ar fi putut fi şi altfel


Şi-ar fi putut fi şi altfel.
Până când pasărea nu este spintecată,
să-i fie citit în măruntaie destinul,
unul ce vorbeşte mereu despre alţii,
zboară cu aripile întinse la soare,
rotindu-se peste aşezări,
unde oamenii ieşiţi în pragul casei
nădăjduiesc să lupte singură
cu şarpele care i se zvârcole-n plisc.

Şi măcar că penele toate
poartă strălucirea aceeaşi,
nu este totuna ca ea să-i cadă-n spinare,
purtată fiind ca o cruce,
ori pe vârfurile aripilor,
aproape de ceilalţi,
de aerul fără formă
ce-i primeşte mişcarea,
ajutând-o să ducă focul uşor
până la inimă,
fără s-o mistuie.

Şi aşa, mai caldă-i nădejdea
să fie prinsă în laţ,
veninul ce-mprăştie febra.
Închipuirea joacă atunci
în ochiul negru al păsării,
dansează, zărind adevăr,
punctele roşii, albastre,
sclipiri din giuvaerul prinţesei,
care o ţine în colivia de aur un timp,
vremea întreagă când uită de zbor,
când încă prea sus,
nu aude că frământă în sine destinul.




Flautul

























Flautul


Sunetul prelung al flautului
cheamă dansatori
altminteri cu răuflarea tăiată
şi fără să ştie mlădierea din joc,
măcar îşi întind degetele
în apa de trandafiri,
să prindă aşa
femei înflorind în corset.

Domoală, fără păcat,
e întinderea lor pe divan
fluieră doar cântecul vechi,
în surdină,
cât să nu stingherească
voia bună din casă.

Căci numai copiii fără de minte
îl urmează până răsună mai sus,
acolo unde rămân prinşi în munte,
aprigul chip
al celui mort înainte de vreme.


Tuesday, June 13, 2017

Mărturisirea idolatrei

















Mărturisirea idolatrei


Mi-a fost ales idolul
din lutul de la marginea satului,
pe unde oamenii nu calcă
decât atunci când vor în afară
să-şi ridice un nou adăpost,
iar bătrânii spun că din pământul acela
întocmit-a zeul şi omul dintâi.

Pe semne că pentru idolul meu
sunt şi eu prima femeie
şi-l voi ţine lângă mine
precum stâlpii casei ce-nalţă
acoperişul însăilat din fire de iarbă,
unul mai slab decât altul.

Mi l-am aşezat în dreapta culcuşului,
un tată care veghează-n tăcere
iar la trezire,
cu ochii deschişi la fel ca-nainte,
cu sprâncenele mari,
cuprinzându-mă toată,
îmi va îngădui visele nemărturisite cuiva,
de ruşine.

Nu m-am depărtat de la el
decât în timpul scurgerii de sânge,
când credeam că mă sfârşesc,
spurcată fiind socotită
de înţelepţii în cele divine.
Dar parcă atunci am ajuns în miezul idolului,
la izvoarele demult secate,
ce-i făcuseră odată pământul mai moale,
iar acum e ca piatra-ntărit.
Şi parcă aşa îmi spunea
că răul se sfârşeşte odată,
când îl faci să se-ntindă în tine
ca stana de piatră.

Şi totuşi, cu mâini nevăzute,
înţepenitul idol
îmi lua febra din frunte
şi slăbiciunea din trup,
căci lui i se-nchinau
vracii vorbind limbi de sus;
el mă ţinea să nu cad pe gânduri,
să nu mă prăvălesc peste vise
cu picioarele-n sus,
cum fac fetele prinse în hore nebune,
roşii-n obraji, cu ochii sticloşi,
poftind prea mult de la viaţă.

Cum să renunţ dar la el?
Cum să primesc zeul bărbatului,
necruţător, tot nevăzut,
aşa cum s-a năpustit peste mine,
mirele în bezna nunţii
sărbătorite sângeriu în durere?
Şi se-aude că zeul acesta scrie în piatră,
nu moale în lut,
că mână oamenii-n turme
şi-i desparte în drepţi şi nedrepţi.

Îl voi ascunde de ei,
de preoţii lor drepţi în odăjdii,
ţinându-l sub rochie,
chiar de vor socoti că-i lucru de râs.
Căci ştiu că şi-acolo,
în căldura coapselor mele,
nu-mi va adulmeca miasmele trupului
să mă răpună în poftă,
ci-mi va sfinţi spărtura dorită,
din care ies bărbaţi şi copii,
plecând în lumea creată de zeu,
mai departe.




Monday, June 12, 2017

Plângerea lui Adam

























Plângerea lui Adam


După ce le-am dat nume tuturor,
m-aşteptam să-mi stea cuminţi la picioare
să chem piatra şi să mi se gudure-n preajmă,
că iată, o cunosc,
iar copacul să mă-nsoţească cu umbra-i
de fiecare dată când ies afară
sub cerul fără nume,
plimbând turme de miei
ce-nduioşează frângerea cu lâna lor albă
şi cete de lei,
rânjind moartea în colţi.

M-am aplecat o singură dată
şi-am pierdut coroana domnească,
sărutând om ca mine,
dar cu buze cărnoase, moi odihnind
colcăiala din fruct,
măruntaiele rele,
de unde-i vor fi răsunat în bolta gurii
vorbele ademenitoare.
Acolo mă auzeam certânu-mi copiii,
făpturi ce-nchipuiau prin plâns,
prin grija de sine,
un părinte mai mare,
fără să ştie că au de trecut
prin bine şi rău.

Tot după ei, am coborât în valea plângerii,
când lucruri lipsite de viaţă, armele,
îi învăţaseră că pot să nu fie.
În preajma sângelui unuia,
am dat ochi în ochi cu jivina flămândă,
speriaţi, am cunoscut amândoi
că nu ne-aparţinem,
căci nu o strigasem demult,
iar când o făcusem,
urlam de durerea în care eram risipiţi,
eu, măcinat până-n pântec de pietre,
răsfirat în mâini şi picioare de crengi.