Sunday, August 20, 2017

Vestitorul binelui

























Vestitorul binelui


Băiatul stă în spatele uşii albe murdar,
se opinteşte în clanţa de fier,
altădată bucurându-l cu ştiinţa deschiderii,
dar acum înţepenită de fraţii mai mari,
spre a nu se revărsa asupra lor cu mânie.

Îi aude batjocorindu-i pornirea,
iar de-ar şti să se joace serios,
ar afla că vorbele lui ţipate de-afară,
pe care însuşi nu şi le-aude,
strâng lumina palidă din hol
şi întunericul ce-i stă, mai departe,
în urmă.

Toate ascunse la marginea lumii,
nesocotite,
se-adună în sărmanul profet
să răstoarne poarta vieţii,
pe unde sunt lăsaţi îndeobşte să treacă
numai oameni râzând,
pe când el are pe chip tăietura stângace
a buzelor unui idol de piatră,
mai mare ca poarta,
pe care cândva mulţi îl cinsteau,
temându-se de poruncile sale săpate în piept,
turbarea stinsă în stâncă
a bunei făptuiri.

Dar vestea mai mare ca el
i se-nmoaie în lacrimi,
cu ruşine învaţă că-i rău ce-a făcut
de la mama fraţilor săi.
Şi deja a pierdut-o,
căci le-mparte paşnic, cuminte,
dreptatea măruntă.

Saturday, August 19, 2017

Semnele


























Semnele


Odată întors din risipire,
după ultimul pahar sorbit cu dezgust,
pe drumul cel lung către părintele său
care să-l strângă în braţe,
mărturisind că-i ales,
căutătorul nu mai poate opri
maşinăria de semne,
zodiacul din tinichea aurită.

Îi zboară deasupra capului
porumbei albi,
să-i anunţe zile senine
şi pacea neîncercată,
pisicile negre îi taie căi
pe care n-a ştiut că le trece,
fără sfârşit, fără sfârşit.

Căci nici începutul
nu şi-l aminteşte vreunul,
se aud numai poveşti
despre un om ca toţi alţii,
născut cu picioarele slabe,
iar dascălul bun
l-a împins nemilos
să-şi dea drumul la mers,
iar el, mereu prăbuşindu-se,
a-nvăţat să citească
în ţărâna ce-i arde genunchii juliţi
că niciodată nu-i singur.




Nuntă


























Nuntă


Nici vin auriu nu mai este pe masă,
se clatină cu zgomot de valuri
în butoaie mucezite de lemn
şi nimeni nu cutează să deschidă vreunul,
de teamă să nu descopere că a păzit,
atâta amar de vreme,
licoarea aspră, sălcie,
a nuntaşilor îmbătaţi din nimic
şi-a miresei, care cu rochia-i cu trenă,
mai albă în seara albastră,
mătură chiştoacele de ţigări
din faţa bodegii.

Numai curioşilor de pe celălalt trotuar
li se pare că se petrece din nou
minunea croirii destinelor,
că le mai trece prin faţă încă o dată
clipa de-ales
şi-s mulţumiţi că nu ei sunt chemaţi
să aleagă,
încât liniştiţi, pot povesti din gură în gură,
ca-ntr-un sărut auster
despre oameni care încă nuntesc.




Îngenunchere

























Îngenunchere


N-am ştiut să stau în genunchi,
lespedea apăsa dureros în rotulă,
complicatul ceasornic
din cărţile de anatomie,
care frângea alb
omul încă puternic,
desenat în bandaje semeţe de muşchi.
Iar printre ele privea la nimic,
cu ochi mai îndrăzneţi
decât avut-au vreodată
trupurile încinse în piele.

Suferinţa sâcâitoare din genunchi
- o laşitate să tragi sub ei o pernuţă –
nevralgic face să răsune
implorarea iertării,
înnegurează stăpânul aflat înainte,
chiar şi femeia goală din gând
se-mbracă în negre mătăsuri,
nu văd nimic,
doar scârţâi în balamale de muşchi,
fără să ştiu dacă mai sunt
poarta închisă,
peste odaia unde până şi răul
avea locul lui pe noptieră.


Friday, August 18, 2017

Vagabondul pe jumătate























Vagabondul pe jumătate


Îmi petrec jumătate de viaţă pe străzi,
ocolesc bulevardele de promenadă,
unde mereu se uită cineva la tine chiorâş,
şi iau calea aleilor lăturalnice,
în spatele prăvăliilor mari,
lipsite de-mbietoare, luminoase reclame,
căci acum le umblă muncitori asudaţi,
mânuind saci şi lădiţe de lemn
pe-ntuneric,
parcă vicleni că păcăli-vor pe toţi
să guste bucatele pregătite în beznă,
să bea din elixirul vieţii comode.

Mă strecor la fel pe sub geamuri,
văd prin ele casele bine puse la punct,
astupate de la un capăt la altul,
încât să nu se mai vadă caria din zid,
nici igrasia scurgerii negre,
iar de m-ar prinde locuitorii lor
prea cinstiţi,
m-ar pune pe fugă,
ştiind că urăsc atâta pereţii,
cât furia siluitorului de soţii credincioase,
gătite cu lenjerie de târfă.

I-aş putea înjura orişicând,
de mamă şi sfinţi,
cum le stă-n obicei golanilor tineri,
dar n-o fac,
căci nu sunt de-al lor,
încurcat printre neamuri,
iar cerul lor, văzut prin ochiul de geam,
ascuns de perdele-nflorate,
nu este-al meu.
Ba le vorbesc cu politeţe,
cum se cuvine într-o ţară străină,
iar pe undeva le cinstesc
tăria de-a sta mereu departe de mine,
acolo unde nu n-am fost în stare
să-mi sap un cămin
alături de vulpi şi de păsări.

Şi mi-e teamă numai ca străzile
să nu se încurce
mai mult decât le pot rătăci,
să mă joace până când,
căzut în întâmplarea prostească,
un caz la-ntâmplare de moarte,
să fiu mai puţin
decât acei gură-cască din jurul mortului,
care le binecuvântă învins
traiul tihnit.

Să-nsemne asta că totuşi merg undeva?
Poate că sunt încă tras de visele
fără vreun preţ pe maidan,
încă şi mai puţin
în căminul unde-mi petrec
o altă jumătate de viaţă,
încercând să imit alandala,
părinţi, soţi, cetăţeni,
toţi pe picioarele lor,
nici măcar sugrumaţi de nodul cravatei,
când ocolesc spânzuratul,
albăstriu la chip după lupta cu lumea.


Thursday, August 17, 2017

Nocturna strâmtorării






















Nocturna strâmtorării


Noaptea, zarea se-njgheabă
din puţina fire neodihnită,
huhurezul
în beznă văduv de trup
răvăşeşte liniştea-n boltă,
de se trezesc şi-adormiţii
fără habar
din Grădina Ghetsimani,
să se dumirească
care din ei mai are să moară.

C-au desluşit din ţipătul păsării,
mai mult decât din ruga şoptită,
că lumea s-a strâmtorat,
că sub făclii le tremură locul
doar în umbră mai mare
şi nu izbutesc să-şi prindă nădejdea
de ceva mai vârtos, mai adânc
decât noaptea,
peste puţin risipită
de ziua care-i socoate
de-a valma.



Iov mulţumit
























Iov mulţumit


Mulţumirea lui Iov, încă bună,
poate nu i-ar fi fost luată în nume de rău
de nimeni din cer,
iar diavolul, flămând de ispite,
dar şi de căderi în istorie,
nu ar fi socotit că l-a învins,
când l-ar fi văzut îndrăgostit de bubele lui.

Le scărmănea vesel, ca într-o joacă,
le ungea cu leacuri fără folos,
dar pline de miresmele florilor de câmp,
şi-i adevărat, din când în când,
dacă durerea îi ajungea până la inimă,
se mai certa cu ele, cu Dumnezeu,
cum fac toţi îndrăgostiţii,
urmând mereu împăcarea.

Ba chiar şi copiii lui morţi,
amuţiseră cu-ntrebarea de mult putredă
- de ce m-ai născut? –
şi-nfloreau în puroaie,
ca unii ce-i mai ieşiseră odată din trup.
Este drept, nu putea să-i trimită în lume,
departe,
cum fac toţi părinţii,
dar îi ţinea atât de aproape
cum numai mamele ştiu
să-şi alăpteze pruncii o vreme.

Şi poate la urmă,
Dumnezeu se va fi-ndurat
de liniştea încercărilor sale,
în tot omenească,
şi i-ar fi dat sănătate, o casă,
din nou fii şi fiice.
Însă ei, nesăbuiţi,
auzind despre durere
numai din romanţa plicticoasă a tatălui,
deja oleacă mai gras,
ar fi bătut mingea pe străzi,
lovind fără cruţare
capetele fraţilor morţi.

Teama

























Teama


Teama că nu va ieşi vreodată de-acolo
a puberului aflat la toaletă,
singurătate-n ruşine,
la fel cum au fost şi alte semne bărbate,
beţia cu ameţeala ce-i clătinase picioarele,
ţigara, dureroasă lovitură în piept.

Şi câte alte semne îi seamănă
respingătoarea rugină prelinsă pe ţevi,
coborând în vasele albe,
de une apa ar fi trebuit să-l cureţe
pentru noua sa viaţă,
căci aflase că-mbătrânirea nu-i a bunicilor,
fără scădere în ridurile scrise pe chip,
ci-n necuviinţa trecerii-n altul.

Apele, ştia despre ele
că nu sting nimic,
focul turbat îl ţinea balaurul,
mugind răul prin lumi nevăzute,
că trebuie să curgă
doar pentru a nu fi cotropit de mizerie,
deşi, surd sfaturilor bune,
simţea că-i a sa mai mult decât totul.

Nu-i spusese nimeni că trecerea aceea dorită
- să crească mare –
se petrece în el,
că-l spulberă în dorinţa
de-a fi către altul
şi că nu rămâne al său decât aşa,
în oase şi muşchi alungiţi,
cu fire de păr brodând murdăria
peste lumina trupului său.

Şi ferecat va rămâne,
să ascundă voia străină
ce-l joacă până târziu,
până la firele albe din barbă
- cine ştie? -,
poate nici ele nu vor fi ale sale,
ci ale piticului din afara destinului,
neclintit în vreo pădure întunecată,
poate şi ea cu ţevi şi crengi de metal,
unde rămâne uitat de prinţii
care schimbă o-mpărăţie cu alta.

Wednesday, August 16, 2017

Creşteţi şi vă înmulţiţi



















Creşteţi şi vă înmulţiţi


Altfel, o ştiu înţelepţii eroticii,
trebuie să fie nopţile
când fac dragoste
părinţii multor copii,
mulţi, până la urmă,
cât stelele cerului.

În geamătul femeii,
este deja scâncetul pruncului,
întristat o clipă
că pământu-i prea rece,
şi-n plăcerea-i,
deşirarea multelor clipe,
când el va aşeza un leagăn,
din visele zburând de acolo,
o casă,
care întinsă,
va face din ţărână
jivina făr’ de-aşternut,
dar întoarsă cu botul
în blana-i cafenie,
să respire căldura.

Nu va fi, dar, loc neumblat
de dragostea vieţii,
fratricizii se vor juca şi ei
tot în curte,
printre ceilalţi fraţi,
uneori mai murdari,
şi-alungând cu ţipete
ascuţite de foame,
până pe stâncile gândului,
albele păsări cu gât lung,
bun pentru prinderea
graţioasă a pradei.

Tuesday, August 15, 2017

Nocturnă mefistofelică






































Nocturnă mefistofelică


Noaptea, în camera nefiresc luminată electric,
odată cu ultimul strigăt al femeii
stâlcite-n bătaie
de palma grea a bărbatului ei,
când a căzut în leşinul în care
buzele ei numai scuipă sudălmi,
diavolul păşeşte pe vârfuri
peste carnea mai mult ca oricând înmuiată
şi nici nu-i nevoie să strige
că lumea nu-i a iubirii.

Îi râde în nas înţeleptului
c-a spus într-o clipă a lumii,
cuvântul spre care un dor crezut mai înalt,
îl făcuse de-o viaţă să dea tot la o parte,
pagină cu pagină,
îndrăgostit pătimaş
de altceva decât lumea.

Degeaba a fugit cu groază pe străzi
către o femeie,
despre care auzise mai curând dintr-o carte,
degeaba s-a prins de zidul de piatră,
poate plin de sfinţenie,
al unei biserici din drum,
căci era închisă la ceasul acela
atât de târziu.

Femeia pierdută

























Femeia pierdută


De teamă să nu le prindă oamenii legii,
desfrânatele fug alandala pe câmpuri,
nu vor mai fi de data asta frumoase,
se vor preface-n ţărănci
şi nefiresc vor părea îndoite de muncă,
aşa, în hainele lor strânse pe trupul
care le ţine mereu printre cele rămase
mai drepte la oameni.

Şi nici legea nu-i la ei foarte dreaptă,
o ştiu din nopţile-n care
li se strecurau în odăile
cu porţi deschise pentru toţi,
judecători, gardieni,
vajnici, cu buzele acoperite de mustăţi,
înţepând şi-n sărut.

Au văzut bine cum îşi lepădau uniformele,
negre, călcate la dungă,
încheiate cu nasturi de aur,
le-atârnau în cui
şi-şi pierdeau orice cuviinţă,
clătinându-se goale
ca burţile stăpânilor
gâfâind de plăcere,
la mila femeii pierdute.

Dar ea, fără să citească din cărţi,
cunoaşte supunerea,
niciodată nu calcă,
altfel decât de teamă,
pe tărâmul din afara străzilor,
pe câmpiile unde cerul
se vede mai bine.

Ştie supunerea,
căci mândria ultimă păstrată pe gât,
unde-şi dă cu parfum,
şi-o dă şi buzelor bărbaţilor
ce duhnesc a beţie şi-a ţap,
şi-i strivesc în fărâme iubirea,
pentru mărunţişul cheltuit
pe găteli, tot pentru ei.

Cu teamă l-ar primi pe amantul
care le-ar cumpăra din iubire,
fiindcă pe fruntea lui ar fi scrise
toate legile
şi-n dragoste şi-ar topi
toate armurile veghetorilor.
Ce să facă cu el?
Că unge şi linge bărbaţi
din cap şi până-n picioare,
dar niciodată
mortul căzut în prăpastie
cu zâmbet de sfânt.




Ucenicul adevărului





















Ucenicul adevărului


Fără îndurare tratăm ucenicul
care stângaci se-apropie de învăţător,
căci ar trebui s-o înveţe şi pe-asta,
petrecând ani buni
în şcoli cu-ncăperi pline de umbră,
pe rânduri din urmă.

Cum o facem cu toţii,
să osebească greutatea cărţii
de slăbiciunea braţelor sale,
să nu se năpustească peste dascăl
cu tăria de foc, arzând de ruşine,
a vreunui adevăr găsit în scriptură
pe care nu-l înţelege.

Căci aproape,
va dori să afle cum învăţătorul
respiră răspunsul,
miracolul de-a-l rosti
fără să-şi pregătească o vorbă,
aşa cum el, tânăr,
se-mpotmoleşte în gânduri
când are de spus ceva către oameni,
fie şi-n conversaţii banale.

Cum se naşte adevărul,
aceasta vrea să o afle
mai mult decât însuşi răspunsul,
pentru asta posteşte
şi găseşte în sărbătoarea
care satură pe ceilalţi flămânzi
numai trădare.

Dar dascălul tace,
căci ştie de sute de ani,
de când muşchiul verde, mărunt,
i se tot urcă pe statuia de piatră,
că toţi ucenicii care ştiu
cum se spun adevăruri
îşi leapădă haina.

Se-mbracă în veşminte lungi,
de maestru,
le flutură  prin pieţele
unde-i găsesc părinţii avuţi,
gata să le cumpere odraslelor ştiinţa,
dar abia de ajunge vreunul
dascăl care să ştie să tacă,
pecetluind adevăru-n credinţă.