Tuesday, January 31, 2017

Gnostică


























Gnostică

Şi cum de mai stă povara pe umerii lor?
Nu îi coboară deja în pământ?
Căci şi întunericul tace
precum o face lumina,
iar ei, fără să spună ceva,
ales-au bezna la sorţi.

Dară silnic le păru bărbaţilor
să răsufle-n dogoarea soarelui
cu-ntunecatele piepturi,
unde strâng în braţele tari
fecioare sfioase să ţină-ntre copase apusuri,
vise de aur stinse în roşia durere.

Şi-nşirau mai apoi, plini de grijă,
copii cu obrajii murdari,
cu haine mănjite de gustarea din lume,
plângând că tot vor.

Chiar şi morţii cei dragi, bolnave năluci,
se-adunau tânjind adăpost pe la corturi.

Căci n-au rupt un jug,
ci jugul i-a frânt,
i-a risipit în firave gânduri pioase,
le-a frânt zborul plecării
cu largi, neînţelese slove arabe,
unde sentinţele sunt scrise demult,
de la facerea lumii.







Saturday, January 21, 2017

De-ar rămâne un spirit de om


























De-ar rămâne un spirit de om


De-ar rămâne un spirit de om peste locuri,
ar tremura pe la colţuri ca bătaia de vânt,
sălbatic şi totuşi în joacă, zguduind
uitarea viilor.

Căci amintirea lui şuieră, nu vorbeşte.
Coborât aici, pe greoiul pământ,
mână înapoi, în cântec răsfirat de cuvinte,
turmele negre,
ce-ar fi rumegat până la cer, neştiut,
mărginirea.

Dar nevoie ar fi de urechi ascuţite de lup,
să-i auzi desluşit tânguirea
şi de colţi, să-ţi răpui învelişul de carne,
ce-l acoperă tot şi pe mort.

Mai curând te cufunzi în mobila veche,
unde viii şi morţii se-aşază de-a valma,
încât nu te mai sperie geamătul ei.

Şi nici nu tresari când un suflet căzut,
măcar că purtase cândva spre înalt
un nume de sfânt sau de înger,
îşi caută acolo din nou un sicriu,
să-şi ascundă plângerea-n lume.







Tuesday, January 17, 2017

Amărăciunea darului nevoit


























Amărăciunea darului nevoit


Nemiloasă,
amărăciunea faţă de un dar nevoit.
Căci laşi să îngheţe mâna copilei,
care cu-n deget, din inima-i caldă,
încerca iarna topirea tăriei de ger,
acoperind fără semne pământul.

Şi-ncremeneşti în chinul facerii,
fumul care încă voios răzbătea,
din foc către foc, ceruri în ceaţă,
alburia pieire locuită de oameni.

Se-ntoarce crudă şi voinţa trecerii,
strâmbe-ţi arată jurămintele toate,
când nebun îţi purtai fruntea de zeu,
către tot ce-ţi stătea înainte cu-n pas.

Şi-ai vrea înturnarea cea grea să nu fie
şi nici să nu ştii că pornit-ai cândva,
în ziua de iarnă scurtată de noapte,
Fusesei purtat spre lumină de mâna,
se spune, desprinsă din soare, a mamei,
încinsă la umbră de ani.






Friday, January 6, 2017

Penitentul


























Penitentul


Că ai greşit înaintea oamenilor nu se rosteşte,
se tace, încovoiat pe la porţile lor.

Ba chiar şi paltonul ce-ţi prinde trupu-n căldură
adăposteşte şi el o vină prea mare.

Căci strâns-ai la piept, de-a săltat nebună în gânduri,
grija de tine, molcoma-i curgere-n sânge.

Tot ea îţi fereşte privirea de la pumnalul de-argint,
care te-ar mântui lucitor cu moartea cea dreaptă.

Şi-ocoleşti părintele îmbătrânit fără fiii de oameni,
ucişi de tine fără să ştii, cunoscându-te bine.

L-ai zărit de departe, în odaia umbrită, nu pe tron,
ci-aşteptând strivitor, aşezat pe patul fecioarei.

Şi dacă le răscumpără sângele tot prin tăcere?




Wednesday, January 4, 2017

Pe câmpurile întinse de frig

























Pe câmpurile întinse de frig


Pe câmpurile întinse de frig,
adunările oamenilor,
ba încă şi culegerea de sine a unuia singur,
închipuie trecătoarea piesă de teatru.

Nu, nu este o scenă a lumii,
căci se joacă în sângele cald numai căldura
şi aceea ascunsă la umbră în vatră.

Nici bufoni,
zguduirea râsului scrie în trupuri doar semne,
cu ele apoi scurmă singure impur în zăpadă,
ca şi cum vor fi însemnând la urmă ceva.

Şi mai vine viscolul peste toate încă o dată,
să-nchidă cu acele-i reci rana deschisă,
căci spectatorii nu vor să vadă,
ci să scuipe vâscos tuşind a mirare,
să bea apoi licoarea ce topeşte alene
gândul semeţ, la fel pe cel strâmb.








Sunday, January 1, 2017

Încropim o viaţă şi-o moarte şi din nimic





















Încropim o viaţă şi-o moarte şi din nimic

Încropim o viaţă şi-o moarte şi din nimic,
căci găseşte prin curte mătuşa cu nume bătrân
aruncat câte un capăt de aţă,
de-nnădit timpuri şi oameni,
ce-altminteri vor fi cunoscut în oglinzi
singurătatea-n fărâme.

Şi-ajută şi uncheşul,
ce-opreşte în barba-i albă cuvinte deşarte,
să facă paharul spart din vechime la loc,
lepădat când tânărul sorbea zgomotos adevăruri.
Şi cu duhoarea necuviincioasă din cleiul de oase
lipeşte cioburi ce-alungau pe nepot, ascuţite.

Acum va avea să guste până la capăt
vinu-ndoit pe ascuns cu apa vieţii şi-a morţii.
Altfel ar fi uitat strălucirea de sticlă
a coapselor desfăcute de fecioară-n trecut
şi tot trecând prin ţărâna îngheţată cu resturi,
ar fi-nceput a se crede fără de loc.