Monday, February 27, 2017

Se sting dimineţi de oraş






















Se sting dimineţi de oraş


Se sting dimineţi de oraş, triste în parc,
dar singuri, nu trec dincolo paşii,
când calea de piatră, bătută,
o urmează cuminţi.

Doar lacul îndeajuns de adânc,
trece prin ceţuri marginea-i strâmtă,
căci prinde soarele rece-n oglindă,
obrazul rotund al pruncului mort.

Şi-ar trebui ca pescarii de oameni,
nevolnic prinşi de alţii şi ei,
să se-ntoarcă la nade.
Să caşte-n ape albastre
ieşirea surpată de jos,
prin zid de cetate.

Şi-acolo-i aşteaptă să-l prindă
peştele sclipind argintiu, care,
cu-ndrăzneala lucirii din solzi,
înghite apa morţii venite de sus.
Şi cu ochi mari ce nu văd
nimic din cele văzute
priveşte la cer.

Friday, February 24, 2017

Încălţările vechi




















Încălţările vechi


Măsoară drumul încălţările vechi,
brune, îl arată scris în pământ,
cum supus se năruie-n pulbere.

Şi tălpile-l poartă acasă, în tihnă,
prefăcându-i sfârşitul în urma din prag,
straja uitării – femeia în cercuri.

Şi cine mai ştie că nu a fost tot?
Cititorii în negrul noroi nu bat la poartă,
ci duc ghetele rupte înapoi la cizmar.

Văzut-au că vechiul stă mai bine în ţinte,
să pregătească pentru alţii calea de sus,
trecătorii ce-n vise dansează pe vârfuri.




Tuesday, February 21, 2017

Al cincilea cuvânt de pe cruce: „Mi-e sete”























Al cincilea cuvânt de pe cruce: „Mi-e sete”


Şi-ţi ziserăm noi, zeii străini, prin susurul apei,
că nu-i în zadar însetarea, la fel, toată lipsa din om.
Căci ea ne mai mână-n poieni tălpile pline de colb
şi rugătoarele buze lasă cuvintele vii pe altare.
Doar doar vor primi pe limbile lor uscate de răul pustiu
un strop să le-amâne o clipă măcar temuta-le moarte.
Fiindcă bogaţi în cântări, sunt surzi să audă
că zânele înseşi le cântă la nunţi  din negrele unde
şi că pruncii le ţipă durerea îndată  ce nu mai plutesc.

Câţi au să-şi simtă o inimă sfântă în pieptul de om
când te vor vedea spânzurat ca şi ei de nevoie,
îmbătat cu oţetul amar?
Nesuferită va fi bătaia ei grea, ecoul de gong,
când ceasul cel bun apare printre clipe greoaie şi griji,
demoni muncindu-i cu vederea prea clară a lumii de-aici,
până la capăt, în oglinzi strâmbe de bâlci,
să-şi zărească depărtarea de cer.
Făr’ de ruşine atunci, cu mâinile-ntinse spre batjocura ta,
vor cuprinde butoaie de vin,
să stingă cât mai curând
arsura sângelui tău.




Friday, February 17, 2017

Chip vechi


























Chip vechi

Peste trecerea timpului,
ai mai putea vorbi chipului vechi,
privirii ce se uită la nimeni în poză.

Dar greu te vei ţine iar drept,
tu, cu picioare-ngheţate de o iarnă şi alta,
îmboldindu-le-n mers, uşoară, uitarea.

Şi gângav atunci, păvălit să te-ascunzi,
ai povesti despre marea fără strop de minune
şi vină i-ai face rătăcirea-ţi nescrisă.

Dar ai cui vorbi? Căci peste tot fără tine,
i se-adunară istorii sub liniile feţei
şi-n rotunjimi te alungă, neizbutit demiurg.