Friday, March 31, 2017

Înapoi






















Înapoi


De s-ar uita călătorul adânc înapoi,
ar vedea cum şi pietrele,
şi desişul pădurii lăsate în urmă,
ba încă şi norii
pravoslavnic se-nchină
trecerii ce le lasă umile.

Căci află toate că nu merg mai departe
şi temeinic în loc se găsesc,
prinse în liniile hărţii
de care nu au habar,
iar alţii numai le ştiu,
dar sunt departe de ele.

Aşa povârnite în rânduiala cea sfântă,
smeresc trecătorul,
iar lui îi e dat să cunoască
cum măreaţă-n avânt,
calea i-a fost tot alături,
dibuind căderea mai dreaptă.

Wednesday, March 29, 2017

Porţelan
























Porţelan


Pe mijlocul de alb porţelan al femeii,
unduirea tânără a necunoscutului,
se plimbau degetele nepricepute
şi răsunau grosolan bărbătesc
în corul măscărilor,
cutezătoare-n bodegă.

Altfel, de ar fi avut o ştiinţă mai bună,
băiatul cu ochi îngreunaţi de trecut
şi-ar fi scris acolo numele,
desenându-l cu penelul subţire
în ideograme chinezeşti,
ştiute de pasărea înmărmurită alături.

Căci aripile ei, negre, dar în nori de-acuarelă,
adăpostesc pierzându-se-n sus
alunecarea lucind de sub scris
suava fugă a prinţesei
în toiul unei nopţi mai adânci,
mai ascunse decât tot ce-nvăţase ca fecioară în pat.

Grosolană-i dar prinderea sa în capcană,
măcar că-n cioburi sclipesc adevăruri,
iar buzele ei ce-au sărutat nălucile negre
răsuflă cald putrezirea
şi-i toată în joaca bătrână
a legănării sânilor blânzi.








Thursday, March 23, 2017

Mărturisirea copilului cuminte

























Mărturisirea copilului cuminte

„Am ascultat toate vorbele părinţilor,
până când n-am mai ştiut
că ei mi le-au spus
şi nu i-am ştiut nici pe ei.

Căci vorbiseră o limbă care nu e a lor,
împrejmuiseră cu mâinile moi,
ale bunei speranţe,
viaţa mea,
de s-a găsit opintindu-se
în greutatea de fier: binele şi răul.

Şi măcar de-ar fi avut binele chip
să-l sărut a trădare,
dar era netocmit
şi m-aştepta să-l creez din greşeală.

Şi-am făcut o lună prea slabă,
de-o mâncau fără oprire
leii de piatră,
cărora le pusesem aripi,
să-mi ducă groaza mai sus.

Iar ei o purtau printre zburătoare fecioare,
câte lăsasem să-mi plece din gând,
căci numai corbi alesesem
să meargă după stârvuri pe jos,
să ciugulească durere.

Şi-am vârât adânc şarpele-n piept,
întins curcubeu,
ce-n neputinţa arcului dintre cer şi pământ,
se zvârcolea lepădându-mi o mie de piei.

Şi-mprăştia venin peste tot,
până la sângele strămoşilor,
descoperiţi acum cu albeaţă,
să nu-şi vadă răul.”




Wednesday, March 22, 2017

Vindecătorii



















Vindecătorii


Greu se trezeau vindecătorii
după nopţi cu ochii la stele,
căci ştiau că un soare acelaşi
va şterge semnele toate.

Ba chiar fire de iarbă, copiii nevolnici,
plângeau dimineaţa cu rouă,
pentru că n-au să mai fie călcate
de fiarele însetate de sânge.

Căci şi ele văd prin întuneric,
desluşesc ceasul cuvenitei pieiri
în blânde făpturi de carne şi blană,
care în tihnă vor să-l adoarmă.

Şi cât de-adormit află vraciul destinul
în trupul bolnavilor săi,
când zac suferind la amiază,
deşi se-mplinesc ghiciturile nopţii.

Că nu-i nimic minunat în făpturi năduşite,
ochite bine de roiuri de muşte când pier,
şi se pierd fără urmă când slabe,
se ridică din boală laolaltă cu toţi.







Friday, March 17, 2017

Al şaselea cuvânt de pe cruce: „Săvârşitu-s-a”

























Al şaselea cuvânt de pe cruce: „Săvârşitu-s-a”

“Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul” (Ioan 19, 30)


Se-nalţă iar buruiana din drum,
n-au strivit-o paşii trecătorului,
cel care nu ştie limpede unde s-a dus,
în vreme ce ea, în grosolana-i vigoare,
stăpâneşte calea întreagă.

Cu frunzele-i aspre opreşte
turbatele ape căzute din cer
şi-n joacă se-apleacă sub pala de vânt,
când groaznic vuieşte şi tulbură lumea.

Înfruntă şi dogoarea din soare,
galbenă se-adânceşte-n ţărână mai neagră,
iar de-acolo răsare din nou,
pieirea dispărând veştejită.

Nu-i astfel grâul, alb şi moale în boabe,
căci îl retează şi-afundă oamenii-n saci,
ridicându-i cu grele sudălmi,
că-s parte a povarei de-a fi.

Măcinat de piatră şi fier,
îl adună femeia-n aluat,
iar sânii din care atâţia prunci au băut,
îi saltă, fremătându-l, în dansuri obscene.

După cuviinţă, va aşeza pâinea între ai săi,
la masa de lemn, unde sfinţită e pofta,
când tatăl cu vocea-i de lege
binecuvântează zilele toate.

Dar săvârşitu-s-a.

Pâinea vieţii atârnă acum
în stârvul bătut în cuie pe cruce
şi cât de amară e hrana
cu gustul de moarte.

Cum fug înţelepţi nebuneşte
să mâzgălească eternităţi pe hârtie,
să-şi acopere aşa uscăciunea
gândului înfrânat de la hrana de sus...

Şi chiar de-şi cunosc bine drumul cu toţii-ntre ei,
mai mult adevăr e-n rotiri de copii
printre buruieni atinse de soare.
Mai mult, când chemaţi de părinţi,
înghit greu pâinea muncită
şi-aşteaptă cu sughiţuri de plâns
să o ude râuri de miere.






Thursday, March 16, 2017

Secretul magiei nu stă-n culise



















Secretul magiei nu stă-n culise


Secretul magiei nu stă-n culise,
după cortină e magicianul aşa cum îl ştim,
cu barba mijindu-i sub farduri,
cămaşa ieşindu-i mototolită din frac,
cu nasturi deschişi să respire uşor
duhul minciunii din falduri de carne.

Iepurele ieşit din joben spune mai mult
şi este păcat că-l zărim de departe,
laolaltă în rânduri,
nedesluşind nimicul ce-l mai poartă-n pupile,
din care-a ieşit tremurând de frică pe scenă
şi-l mai ţine în picioarele ce vor sări iar în nimic.

Şi poate căptuşeala lucioasă de satin
e pregătită să-l îmbrace în straie de rege
pentru ascunsa-i domnie din ţara cea neagră,
pălăria aşezată bine pe cap şi plină de gânduri,
în lumină doar răsturnată
şi-n descoperirea iluziei aruncată în colţ.



Wednesday, March 15, 2017

Melancolie




















Melancolie

Neagră vină a gândului,
melancolia îmbolnăveşte veneric
lucruri îmbrăţişând numele multe,
oameni pătimaşi să-şi ţină chipul la ei.

Şi neputincios este acul de-argint
când vrea să prefacă-nţepând
zdreanţa în haină,
dar scrie cu aţă subţire trecerea sa.

Căci destrămată,
ţesătura se desface-n culori,
de se vede c-ascund toate lumina
pe care atât au iubit-o.

În umbră mai zac purtătorii de feţe,
toţi câţi speraseră să spună ceva,
vărsând picături de otravă
în urechi ce le-aud mai bine tăcerea.

Căci ei ar vesti mai departe,
în pieţe unde idolii cad,
prăbuşirea zeului vieţii,
măreţia bolnavă din patima sa.







Tuesday, March 14, 2017

Al şaptelea cuvânt de pe cruce




















Al şaptelea cuvânt de pe cruce

“Tată, în mâinile tale îmi încredinţez duhul” (Luca 23, 46)

Mâinile Tale nu sunt ale olarului,
ale celui care l-a făurit din lut pe bărbat.
Căci atunci cu asprime trebuia îndreptată
molateca scurgere a omului,
topirea lui spre a nu mai fi altul aici şi acolo,
spre a nu mai fi cu totul străin printre lucruri.
Şi fost-a nevoie să-l prinzi cu podul palmei,
aşezându-l pentru treceri în cer,
iar cu unghiile îl tăiai din mulţime,
de sub ele mijind fiinţe murdare,
zorind disperate numai să fie.
Şi musteau încă în bulgării mari de carne,
smulşi din bărbat spre a locui aşijderea duhul.

Mâinile Tale nu sunt ale sculptorului,
ale celui ce plămădea din tărie de os o femeie.
Căci atunci trebuia domolită însingurarea bărbată,
cioplindu-se firave frunze şi flori în fildeşii elefantului,
măreţul monstru ce duce zeii în spate
şi sub umbra-i prea mare nu mai vede nimic.
Degetele tale dibace îi desenau podoabe rotite,
căi lungi pe unde să treacă cândva trubaduri,
regi ce-şi urăsc visători auria domnie
şi cerşetori obosiţi de drumul mai lung al foamei divine.
Cu vârful degetelor ai lovit trupul ei,
pentru ca-n el să apară sălaşul boltit
al unei naşteri din pământ mai alese,
în scutece albe şi pură în plâns.

Mâinile Tale sunt ale tatălui,
care îşi ţine copilul cât să nu cadă,
cât să nu vadă, julit în genunchi,
roşia rană a retezării sale din stejarul de-acasă,
unde ramuri şi frunze îşi ascund laolaltă pieirea.
Dar rătăcirea este încă la tine:
pe marea din palmele tale făcute căuş
umblă duhuri din care murit-a pământul
şi îndărătnic străbat căderile-n valuri,
până s-ajungă la izvorul plânsului lor.
Îl găsesc pe înălţimea arătătorului tău,
răsare acolo, în stânca grea de cristal,
ce le face să vadă limpede tot
şi că totul e-aşa, cu un Fiu pe Golgota.






Monday, March 13, 2017

Câinii



















Câinii

Trec peste chipuri vechi
în haite câinii.
Nu muşcă, ci alungă
în colţi având mânia,
străinul ce trecutul
mai crede că-i al său.

Şi fiecare câine îşi stie bine locul,
ocolul aproape de stăpâna,
care cu dărnicie
le dă să-nghită trupu-i
şi să-l sfărâme-n vis.

Zadarnic încerca-va stăpânul să revină,
să guste iar căldura din nuntire,
căci preschimbată-i toată în ruşine,
când îşi stâlceşte vorba
să-nduplece dulăul
şi cerşetor îşi pierde
strigarea în lătrat.







Saturday, March 11, 2017

Isaac pe munte




























Isaac pe munte

Şi dacă Isaac a rămas încă pe munte
cum adesea tânărul urcă fără sfârşit?

Cu ochii ţintă l-a privit pe Avram
care cu mâini pricepute
a străpuns gâtlejul berbecului.
Şi se-ntindea îndrăzneţ,
lungind fără măsură
firave corzi roz-vineţii,
dar behăind ascuţit, ca un famen,
lipsit de ruşine,
teama-i de moarte.

Chiar cenuşie, vârtos a rămas nemişcată,
stânca unde se scurgea mânios sângele lui,
iar fiul ştia că-i aproape al său,
printre atâtea fiinţe străine.
S-a clătinat dar,
cât să încapă mai bine sub cer,
cum frunzele copacilor mai presus de pământ
îşi petreceau coborând umbrele verzi.

Dar unde-i părintele,
să-i mânuiască cu grijă căderea-n genunchi?
Şi unde e să-i îndrepte înclinări visătoare
către clape albe de pian,
când auzea în bătaia de vânt
armonii mai largi decât şiruri de fii?

S-a închis pe semne în casă,
clădită bărbăteşte din pietre aşezate în rânduri,
câte una pentru fiecare urmaş numărat în stele
şi stins în cădere.
Cunoştea că va veni şi Isaac,
că va geme cu un trup de femeie
şi-i va frământa sânii tineri
abia înălţaţi rotund peste trup,
până când, din mărunte vârfuri roz,
se va revărsa din ei, greu,
laptele moştenirii divine.






Ghimpele din trup





















Ghimpele din trup

O vreme, timp de câteva respiraţii
fără altele-n jur,
se-arată ghimpele din trup,
neliniştea ce-l cântă
în fugă de orgă
şi răsună a spirit.

S-au curăţat chinurile sale
sub ploaie măruntă,
i s-a potolit zvârcolirea
sub întuneric de seară,
iar trotuarele negre,
umede primesc numai alte lumini.

Doar sub cămaşă se-ascunde
licărirea străină
şi-acolo, în piept,
coboară pulsul din tâmple,
blânda durere a vieţii,
însingurarea.

Şi n-ar mai înghionti trupul să urce,
căci mai lămurită e pacea
şi rămânerea-n ea.
Şi-o grăieşte mai bine
cu-ameninţarea zdrobirii
tramvaiul trosnind în roţi de metal,
aruncând orbitoare lumina.



Thursday, March 9, 2017

Inima bărbată

























Inima bărbată


Inima bărbată
mai are atâtea fleacuri de răsturnat,
de se pierde hodorogind printre ele.

Trebuie să treacă
printre fustele lucind din satin
ale domnişoarei ce-a leşinat
suferind de amor.

Ţinea în stânga evantaiul din pene,
adunate de la păsări multicolore,
şi-n dreapta scrisoarea
unde negre rezistă cuvintele despărţirii
prin parfumul fructelor moarte
vara trecută.

S-ar desprinde bărbăteşte de ea,
dacă n-ar fi dezgolit-o odată,
aruncând lenjeria ei de mătase
peste portretul lui – alegoria bunei cuviinţe,
tot rozul ce pal ascundea
adânca plăcere mustindă.

S-a strâns cu un chip destrămat,
căscat în hăuri de mască,
ochi şi gură pentru cei de departe din teatru.

Şi-s bolgii ce-au absorbit şi-ngheţat
trandafiri cărnoşi, aprinşi în culori,
de abia mai suspină sub ei
cavalarul neînfricat şi de râs
ce jură şoptit iubire eternă.








Tuesday, March 7, 2017

Restul de viaţă





















Restul de viaţă


Copleşit sub bolta de cer nezburat,
căzut sub paloarea-i,
stă restul de viaţă.

Scapă din gheare pasărea neagră
prada coborând în pământ,
cumplita zbatere roşie.

Golul foametei sătule de vise
îl umple fum albăstriu,
amorţirea din ore.

Mai aproape eşti tu, trup al fecioarei,
în amintire mai alb
şi-n neatingeri de gheaţă.




Friday, March 3, 2017

Posedatul





















Posedatul

„M-aleargă moartea cu picioarele mele
şi când o-ntrec răsuflând mai departe
coboră îndată mai prejos de călcâie
şi stă ghemuită în praful din tălpi.

L-am adunat din cetatea unde-i al lui fiecare,
strângându-şi răul bine la piept,
iar mamele-ascund ochi de copii,
când gol le răcnesc plăcerea ce-i ţine cuprinşi.

Şi-mi zdrobesc pentru toţi pielea întinsă,
să vadă că n-au sarcofag de lemn aurit,
încât să le ducă la viaţă răul din maţe
şi veştede flori ce le-apar pe veşminte.

Gura mea strâmbă spurcă în spume
cuvântul lor tivit preţios în haine de gală
şi mătur cu pletele drumul murdar,
înălţimea de gând căzută din Babel.

De pietrele lor mă feresc în morminte
şi morţii în giulgiuri albe mai drepţi
îmi gustă visarea ce stă încă vie,
zburând liniştit prin grota din beznă.”






Wednesday, March 1, 2017

Duhul din stâncă



















Duhul din stâncă


Străin ocolind locuinţe scobite în piatră,
duhul poartă din greu mai departe
amintirea şederii sale-nfundate în stâncă.
Şi-abia de-o călcau în copite jivine,
căci sprinten, cu negrul în ochi,
fugeau de moarte şi rău.

O fereau şi-ncurcate rădăcini de copac,
tuberculi zemoşi, falduri de grăsime obscenă,
sfârtecate membre de prunc
spre groaza pământului.
Noianul de naşteri nu-i zămislea înfiorare,
ci-n ploaie firavă se zdrobea amarnic de stâncă.

Iar de-o trecea în şuvoaie de lacrimi,
nu erau ale sale,
ba încă râdea că n-o vor săpa decât în mia de ani.
Doar fulgerul, zeul de sus, a deschis duhul din ea,
sărutarea cu foc, o singură dată,
a relei rămâneri în moarte cu viaţa arzândă în alţii.