Tuesday, March 14, 2017

Al şaptelea cuvânt de pe cruce




















Al şaptelea cuvânt de pe cruce

“Tată, în mâinile tale îmi încredinţez duhul” (Luca 23, 46)

Mâinile Tale nu sunt ale olarului,
ale celui care l-a făurit din lut pe bărbat.
Căci atunci cu asprime trebuia îndreptată
molateca scurgere a omului,
topirea lui spre a nu mai fi altul aici şi acolo,
spre a nu mai fi cu totul străin printre lucruri.
Şi fost-a nevoie să-l prinzi cu podul palmei,
aşezându-l pentru treceri în cer,
iar cu unghiile îl tăiai din mulţime,
de sub ele mijind fiinţe murdare,
zorind disperate numai să fie.
Şi musteau încă în bulgării mari de carne,
smulşi din bărbat spre a locui aşijderea duhul.

Mâinile Tale nu sunt ale sculptorului,
ale celui ce plămădea din tărie de os o femeie.
Căci atunci trebuia domolită însingurarea bărbată,
cioplindu-se firave frunze şi flori în fildeşii elefantului,
măreţul monstru ce duce zeii în spate
şi sub umbra-i prea mare nu mai vede nimic.
Degetele tale dibace îi desenau podoabe rotite,
căi lungi pe unde să treacă cândva trubaduri,
regi ce-şi urăsc visători auria domnie
şi cerşetori obosiţi de drumul mai lung al foamei divine.
Cu vârful degetelor ai lovit trupul ei,
pentru ca-n el să apară sălaşul boltit
al unei naşteri din pământ mai alese,
în scutece albe şi pură în plâns.

Mâinile Tale sunt ale tatălui,
care îşi ţine copilul cât să nu cadă,
cât să nu vadă, julit în genunchi,
roşia rană a retezării sale din stejarul de-acasă,
unde ramuri şi frunze îşi ascund laolaltă pieirea.
Dar rătăcirea este încă la tine:
pe marea din palmele tale făcute căuş
umblă duhuri din care murit-a pământul
şi îndărătnic străbat căderile-n valuri,
până s-ajungă la izvorul plânsului lor.
Îl găsesc pe înălţimea arătătorului tău,
răsare acolo, în stânca grea de cristal,
ce le face să vadă limpede tot
şi că totul e-aşa, cu un Fiu pe Golgota.