Wednesday, March 1, 2017

Duhul din stâncă



















Duhul din stâncă


Străin ocolind locuinţe scobite în piatră,
duhul poartă din greu mai departe
amintirea şederii sale-nfundate în stâncă.
Şi-abia de-o călcau în copite jivine,
căci sprinten, cu negrul în ochi,
fugeau de moarte şi rău.

O fereau şi-ncurcate rădăcini de copac,
tuberculi zemoşi, falduri de grăsime obscenă,
sfârtecate membre de prunc
spre groaza pământului.
Noianul de naşteri nu-i zămislea înfiorare,
ci-n ploaie firavă se zdrobea amarnic de stâncă.

Iar de-o trecea în şuvoaie de lacrimi,
nu erau ale sale,
ba încă râdea că n-o vor săpa decât în mia de ani.
Doar fulgerul, zeul de sus, a deschis duhul din ea,
sărutarea cu foc, o singură dată,
a relei rămâneri în moarte cu viaţa arzândă în alţii.