Saturday, March 11, 2017

Isaac pe munte




























Isaac pe munte

Şi dacă Isaac a rămas încă pe munte
cum adesea tânărul urcă fără sfârşit?

Cu ochii ţintă l-a privit pe Avram
care cu mâini pricepute
a străpuns gâtlejul berbecului.
Şi se-ntindea îndrăzneţ,
lungind fără măsură
firave corzi roz-vineţii,
dar behăind ascuţit, ca un famen,
lipsit de ruşine,
teama-i de moarte.

Chiar cenuşie, vârtos a rămas nemişcată,
stânca unde se scurgea mânios sângele lui,
iar fiul ştia că-i aproape al său,
printre atâtea fiinţe străine.
S-a clătinat dar,
cât să încapă mai bine sub cer,
cum frunzele copacilor mai presus de pământ
îşi petreceau coborând umbrele verzi.

Dar unde-i părintele,
să-i mânuiască cu grijă căderea-n genunchi?
Şi unde e să-i îndrepte înclinări visătoare
către clape albe de pian,
când auzea în bătaia de vânt
armonii mai largi decât şiruri de fii?

S-a închis pe semne în casă,
clădită bărbăteşte din pietre aşezate în rânduri,
câte una pentru fiecare urmaş numărat în stele
şi stins în cădere.
Cunoştea că va veni şi Isaac,
că va geme cu un trup de femeie
şi-i va frământa sânii tineri
abia înălţaţi rotund peste trup,
până când, din mărunte vârfuri roz,
se va revărsa din ei, greu,
laptele moştenirii divine.