Thursday, March 23, 2017

Mărturisirea copilului cuminte

























Mărturisirea copilului cuminte

„Am ascultat toate vorbele părinţilor,
până când n-am mai ştiut
că ei mi le-au spus
şi nu i-am ştiut nici pe ei.

Căci vorbiseră o limbă care nu e a lor,
împrejmuiseră cu mâinile moi,
ale bunei speranţe,
viaţa mea,
de s-a găsit opintindu-se
în greutatea de fier: binele şi răul.

Şi măcar de-ar fi avut binele chip
să-l sărut a trădare,
dar era netocmit
şi m-aştepta să-l creez din greşeală.

Şi-am făcut o lună prea slabă,
de-o mâncau fără oprire
leii de piatră,
cărora le pusesem aripi,
să-mi ducă groaza mai sus.

Iar ei o purtau printre zburătoare fecioare,
câte lăsasem să-mi plece din gând,
căci numai corbi alesesem
să meargă după stârvuri pe jos,
să ciugulească durere.

Şi-am vârât adânc şarpele-n piept,
întins curcubeu,
ce-n neputinţa arcului dintre cer şi pământ,
se zvârcolea lepădându-mi o mie de piei.

Şi-mprăştia venin peste tot,
până la sângele strămoşilor,
descoperiţi acum cu albeaţă,
să nu-şi vadă răul.”