Friday, April 28, 2017

Cântecul celui mort


























Cântecul celui mort


Coborâtă până-n pământ, mâna miloasă
nevăzut îmi îngrijeşte rănile,
desenând sori cu sângele lor,
să ştiu că mai mare le-a fost
uriaşa dogoare ce mi-a topit sufletul,
ascuns acum nu se ştie pe unde-n durere.

- Prietene, cât a trecut
până când m-ai ucis!
Mult rătăcisem, copil fără sprijin,
rotindu-mi trupul uşor
pe mingi  moi de cauciuc,
în jocul întârziat peste ani.
Şi înserasem în spaimă
şi poate uitam să-ţi aduc mulţumire
că nu am murit cum se moare,
chiar trăind pân’ atunci ca ei toţi.

Ba încă nici asta
nu-mi fuse vreodat’ la-ndemână,
căci prosteşte le-mbrăcam hainele,
prea lungi şi prea temeinic străine,
de nu reuşeam să le-ncing
cum se cuvine în nasturi.
Atârnau spânzurate pe mine,
zdrenţe de soi bun
pentru frigul de-afară,
pentru toropeala din casă.

Mi-ai dezbrăcat cu tăiş de cuţit
făptura-mi goală,
din nou ca de prunc.
Şi blând s-a lăsat să dispară,
s-a ascuns de toate mai bine,
într-un întuneric mai mare,
lucind în el doar speranţa rotundă,
încălecată de cei ce nu-l văd.