Thursday, April 20, 2017

Spovedania osânditului

























Spovedania osânditului


„Mi-am zis să fie toate bine rânduite,
cu grijă am împăturit până la urmă,
aşternuturile albe şi drepte în colţuri.

Şi-am alungat tot ce purtau:
formele rotunjite de corpuri,
pe care dimineaţa le ştiusem străine,
dar mă odihneau de fuga din treceri
în nopţile goale;
şi forma mea,
încă mai blândă şi încă mai eu,
lăsată atunci când copil,
mă ghemuiam să m-ascund,
tremurând, de groaza din vise febrile,
ce-mi învârtea peste slaba-mi făptură,
prea multul greu de cuprins.

Şi cum va fi să nu mă întorc
nici pe-o parte, nici pe-alta?
Cum să nu mă întorc?
Şi cum să stau drept primind judecata,
când nu voi avea deloc nici picioare?
Ce chipuri să mai scot din mine atunci,
să dau socoteală de ele,
când toate-au pierit, moi,
în carnea-mi ce-şi lepăda
ani de-a rândul vigoarea?

Pe semne, mă vor ajuta cuvintele judecătorului,
fi-vor stâlpi de lumină şi fulger.
Le voi învăţa cu greutatea primelor vorbe,
deprinse de mine când prunc,
îi ascultam pe toţi câţi uitaseră
că viaţa se strigă sau râde sau plânge,
învăţându-mă să ştiu ce nu e.
Şi-atunci voi afla vorbe ce-s deja osândire,
voi sta în urma lor ca o urmă de om,
răsucit spre ce nu aflasem că sunt,
dar bietele umbre mă trăiseră tot
şi cunoscuseră
că nu am fost niciodată mai mult.”