Wednesday, May 31, 2017

Lumina zilei























Lumina zilei


Împrăştiind oamenii într-o parte sau alta,
lumina zilei se frânge-n bucăţi,
răpite de zările ochilor mulţi.

Şi cât de puţin rămâne din ea
la ceasul de seară.

Cât de puţin în bărbatul ostenit,
călcând pe stradă cu un umăr mai jos,
aplecat înainte,
fără să-şi piardă capul
în jocul multelor culori luminoase.

Mersul său închipuie flacăra mică,
galbenă şovăind familiei adunate la cină
în timpuri mai vechi,
ce încă de pe-atunci îmbătrâneau
odată cu somnul singur al fiecăruia.

Ba încă piereau şi când erau împreună,
rodind nevăzut, trup peste trup,
căci luau zbuciumul focului, nu şi lumina-i,
cu greu, gemând obosiţi de plăcere,
îndurau suflarea copilului
care avea să îi stingă de tot.

Rotund-aurie în paharul de vin
este numai lumina sorbită de trudnic,
adoarme în el luna,
globul palid, fără sfârşit,
unde plutesc răsturnate
căile ce nu au dus la nimic,
însă le trec rostogoliţi, cu picioarele-n sus,
copiii cărora-n ochi le pâlpâie stele.





Monday, May 29, 2017

Cavalerul Apocalipsei





















Cavalerul Apocalipsei


Ştiam că-mi vine rândul să fiu unul dintre cavalerii din urmă,
nu-i ştiu pe ceilalţi trei sau o mie,
dar avem de răspândit moartea-mpreună,
să le-o vârâm celor vii în casa din care şi noi am ieşit,
măcar că le părem veniţi din afară.

Demult, am închipuit cândva şi Naşterea Domnului;
bucuria potrivirii divine, străinii de undeva din Orient,
naşteri de oameni şi zei de şi mai departe,
totul încăpea în decorul din cartoane vopsite,
sub neputincioasele stele decupate-n hârtie,
pe sub care copiii treceau învăţând că-i cale mai lungă
şi-i grea rătăcirea prin închipuirea firavă
până să simţi o singură zi, atunci de Crăciun.

Şi am şi acum mult de neînţeles,
încât să-mi spun mie şi celor ce s-au tot perindat
şi mi s-au oglindit pe rând în pupile,
că acolo le este moartea,
că am să-i închid sub pleoape,
furându-le din lumina care-i mântuie de pe-o zi pe alta
de tropotul cailor,
grav ca bulgării de pământ aruncaţi pe sicriu.

Când înţeleg, vreau să cobor,
să-mi lepăd armura grea de metal, deşi n-am putere,
şi o fac doar să răsune ridicol,
tromboane pufnind în fanfara voită solemnă
mi-s pumnii ce bat în pieptu-mi de o vreme străin.
Căci m-am trezit peste ani deja sus pe cal,
şi nu-mi amintesc dacă eu l-am suit
sau el m-a desprins de pământ
să nu îl mai calc.

Şi am încă mult pământ sub picioare, îl am şi în mâini,
de vreme ce aflu că stau călare pe altul
pipăindu-i pântecul rotund
aşa cum o făceam, tânăr, cu sânii femeii,
fără să pot să o văd printre fesele-i mari
străpunse-n plăcere
cum stă să nască un om şi moartea să i-o dăm moştenire.

Dar burta calului oamenii doar îi înghite,
mă zdruncină şi din când în când mă trezesc,
ţeapăn de spaimă sunt din nou cavaler,
dar fără băgare de seamă,
mă mistuie alături de toţi.



Pe sub întâmplări oarecare nu se petrece nimic

























Pe sub întâmplări oarecare nu se petrece nimic


Pe sub întâmplări oarecare nu se petrece nimic,
încremenesc doar, în coşul pieptului,
nebuna goană pe trepte, bătaia din aripi,
când pasărea tânjea la văzduhul albastru,
dar şi să întoarne spre ea privirea străină,
ochii negri ce-i măsurau tot pământul.

Şi cât de greu cântăresc bolovanii în piept,
tuberculoşii o ştiu scuipând plămânii lor roşi,
răul ce le curge prin sânge şi-l respiră din aer,
numai că din milă le este iertată mânia,
neputinţa de a trece uşor mai departe
prin felurite nimicuri, bune să-nchidă un timp.

Altfel, sănătoşii au să-şi preumble-n tăcere povara,
pe stâncile ce  fuseseră zei să şadă pe gânduri,
până când află pentru ce le este pasul greoi,
râvnind spre înalt, deşi urât-au scările urcate de mulţi,
până când se găsesc lângă statuile vechi, fără pupile,
privind aşa în piaţă pe toţi, de veghe să fie uitate.


Thursday, May 25, 2017

Circul





















Circul


Ucigaşul femeii a izbutit să fugă,
s-a ferit de mâna răzbunătoare,
de paznicii legii căzuţi în picioare din cer,
ce nu trebuie să mai spună o vorbă
de sub mustăţile groase,
căci ştiu judecata.

A fugit petrecând peste câmpuri
caravana de circ,
îl ajută râsul acrobatei,
uitându-şi astfel suspendarea pe boltă,
şi devine amantă pe drum
a claunilor care-şi leapădă haina pestriţă,
iar lesne, cu pantalonii în vine,
îi mărturisesc dragostea
în geamătul lipsit de ruşine.

Jonglerii învârtind greutăţi care uită căderea
învaţă încă mai bine
cum iubirea şi vina pot fi jucate,
iar magicianul cu mănuşile albe
ştie, ticluind judecăţi,
să taie femei şi bărbaţi
fără urme de sânge
şi numai în glumă,
îi zboară departe din pălăria sa neagră
porumbei neatinşi de păcat.

Groaznica roată care altădată sfărâma osândiţii
stă prinsă acum de carul vopsit în multe culori,
veselia-i sclipeşte şi sub întunecaţii copaci,
iar de-ar vorbi, maimuţa-mbrăcată,
batjocorind hainele roşii ale ostaşului vajnic,
răspicat l-ar lămuri pe ucigaş:
„Stai! Tu n-ai nicio vină!”


Wednesday, May 24, 2017

Seri şi dimineţi






















 Seri şi dimineţi

Când nu mai sunt zile,
ci doar se înalţă ape de sus peste om,
ape de jos îl coboară
şi toate îi şterg orice urmă,
timpul nu se mai măsoară
prin seri şi dimineţi.

Orele-nseamnă prelungire în sfârşit,
vederi ultime ce nu cad deodată,
ci stăruie o vreme,
măcar că-s încercate de mulţi
şi ei le-au legat bine cu sfori
să zacă-n arhivă cuminţi.

Aşa este chipul despărţirii din gară,
când bărbatul plin de gânduri
urcă în tren răscolit de sfârşit,
pe care-l citeşte în fulgii de nea
ce-i cad femeii iubite în păr,
lăsate singură pentru totdeauna
noaptea afară.

Şi tot drumul cântat în scrâşnet de fier,
un marş pentru mers mai departe,
bărbatul înfruntă lipsa vederii,
doar presimţind că-n dreapta şi-n stânga
se-ntind câmpuri lucrate de oameni,
unde liniştită-i aşteptarea luminii
şi-apoi aşezarea la masă;
vor mai fi fost şi munţii înalţi,
trecuţi de alte şi alte făpturi,
răsuflându-şi în beznă trăirea,
sălbatica viaţă fără sfârşit.

Ce este ultim a fost atunci,
iar până la capăt rămâne
amintirea unui drum fără alai,
singur, cu picioarele înainte.
Dar încă neîncercată-i umblarea
în tărâmul de jos,
peste el doar se calcă
în zilele din nou rostuite în dimineţi şi seri
ce se lasă răsădite de noi lucruri şi oameni,
zâmbindu-şi însă acum mai amar
bucuria că se află sub soare.

Monday, May 22, 2017

Minciuna

























Minciuna

La cruce urmează să te uiţi cruciş,
strâmb, până să nu te mai vezi
în tot ce-ţi stă drept înainte;
iubind te pierzi, te câştigi
iar moartea o afli murind.

Câte minciuni sunt împrejurul acestora toate,
cât de uşor înnozi crucea mică de-argint,
să atârne la pieptul,
de unde răsună în zgomot de tobă,
cuvinte străine de tine;
ce uşor împarţi moartea ta în colaci
rumeniţi în cuptoare bătrâne
şi-ţi cauţi înverşunat pomenirea
pe buze ce-ar cânta la urma urmei pe-oricine;
la fel, comod în odihnă,
ţintuieşti iubirea în casă,
după ce, nebun, vânai femeia-n pădure,
întindeai laţul mai neguros decât umbra-i,
fără să vezi că acolo păşeşte zeiţa virgină.

Şi cum să fie viaţa pătrunsă de-adevăr?
N-ar însemna s-o străpungi cu săgeţi
din alt arc decât cel care răneşte iubiţii?
Cum să mai stea dreaptă la judecată
suflarea răsucită în o mie de feluri
şi de fiecare dată pierdută, mai mică?
Căci o vezi măturată din colţuri
de bătrâna care nu ştie pentru ce se-ngrijeşte
să lase locul curat,
pe unde să tropăie nepoţii
ce n-au urcat încă în podul casei
să zărească straiele vechi
în care-şi înmormântaseră strămoşii iubirea.

Mai întinsă, răsfirată în nori
pe cerul albastru din ziua prea scurtă,
stă minicuna ce-i fereşte pe toţi laolaltă
de lumina unui soare dogorind adevăr
doar pe câte-o frunte semeaţă,
dar fără să ştie de nimeni.

Milostivire cauţi atunci pe la porţi trecute de mulţi,
nu să păşeşti înăuntru prin ele,
ci numai să ştii că le vrei deschise cu greu
şi închise pentru-a dori să le dai de perete din nou,
să-ţi cunoşti căutarea prinsă între un perete şi altul.
Căci nu vrei să afli cumva, nici să-ţi apară prin vis,
de pe-o scară înălţată la catul de sus,
unde zac adevăruri de puţini încercate,
că n-ai râvnit de fapt la nimic.




Saturday, May 20, 2017

Schilozii

























Schilozii


Poate că veacurile au pregătit schilozii
să primească minunea din ziua vindecării,
la fel şi neputinţa mântuitorului
de-a urni încă o dată pământ netocmit,
lucrat pe-apucate de om
în puţina lumină a sclipirii sale
întinse în piele,
dar şi de amantul ce-şi apasă degetele
în sânii femeii.

Şi totuşi, ales este cel căruia i s-a spus:
„Tu vei fi totdeauna bolnav!”
Căci subţiat în durere,
se scurge mai uşor dintre oameni,
prinde în mâini noduroşii copaci,
şuierătoarele frunze,
încât potriveşte tuburi de orgă.

În ele răsună cântecul lui plin de miez, grav,
plin de povestea vaierelor
bine înrădăcinate în suferinţă,
de ajung până la trosnetul facerii,
neauzit de omul cu ochii albaştri,
care încă nu se născuse.



Friday, May 19, 2017

Suferinţa celuilalt

























Suferinţa celuilalt


Suferinţa celuilalt
îţi cade în braţe,
este muribundul prăvălit peste tine
să îl treci mai departe,
când tu îţi simţi mai aproape
durerea în muşchi şi-n coloană
greutatea în membrele
închipuite în planşe lucioase
ale anatomiei oricui.

Aşa că el se ridică la urmă uşor,
în paginile subţiri ale scrierii sfinte.
Şi-n clipa durerii
mai c-ai zbura împreună, alături,
de nu ar fi acolo un alfa,
pe care nu l-ai aflat,
şi-un omega,
mai întins decât tot ce ai strâns,
adunând de ici şi de colo
povara grijii de sine.

Wednesday, May 17, 2017

Muma Pădurii


























Muma Pădurii


Cu mâini noduroase, croite din crengi,
vuieşte Muma Pădurii
pierderea tânărului,
care necugetat a voit să se-nalţe
cu doi coţi mai presus de oameni.
Pe unul să-l înfunde în masă,
să se ţină bine de pâine,
cu altul să-şi sprijine capul,
când gânditor îi simte gustul amar.

Căci Muma Pădurii l-a primit altădat’ pe Adam
printre copacii ei fără rod,
şi-i adăpostea copiii sub umbra-i
printre sălbăticiuni înroşind deopotrivă
pământul cu sânge.
Îi plăceau dară făpturile cu gurile crude,
neascunse de barbă,
cum scuipau fratelui ura
şi cădeau din braţele maicii,
scârbite mai mult decât de şarpe
de mădularele alungite-n pasiune
ale fiilor cu naşteri uitate,
iar tatăl veghind osteneala-i,
îi urca pe un drum fără capăt.

Şi-mbătrânit, fiul pierdut încă mai luptă
cu fratele care nu vrea să moară
şi gelos trăieşte în alţii,
furându-i cu toţii laptele sălbaticei mame,
chiar de-nspăimântă amar.
Mai rag încă în el şi fiarele,
când le-ncalecă fără urmă de milă,
fără să simtă pântecele lor moale, rotund,
în care cădea-va cândva.



Tuesday, May 16, 2017

Firesc























Firesc

Adesea, „firesc” înseamnă încuviinţarea din cap,
aplecarea uşoară înaintea celor care,
 chiar diferite, aceleaşi rămân,
căci nu sunt alese.

Se-neacă în fire peştii ce-au trăit în apă
încă dinainte de veacurile felurite
ale trecătorilor ce-şi schimbă chipul pe străzi
şi totuşi rămâne la fel.

Silnic convinge masca de ceară a mortului
c-a fost faţă de om,
prin oraş doar nu se mai moare,
nicicum nu o cred sculptorii turnând-o în piatră,
să fie departe ca muntele căruia la şes
casele îi stau împotrivă.

Nefirească, dar, şi cufundarea în altul,
undeva, neajunsă, trebuie să fie o mare,
care zguduie-n valuri totul năprasnic
şi răstoarnă plutirea
cu iubirea de moarte.



Monday, May 15, 2017

Dar de unde să ştiu toate astea?

























 Dar de unde să ştiu toate astea?


Dar de unde să ştiu toate astea?
Le cunoscusem numai pe rând,
înveşmântarea tatălui în tăcerea bărbată,
acoperirea mamei în plapuma veche,
când moliciunea odată râvnită,
se-nfăţişa urâtă în rozul murdar
şi roasă de molii.

Şi rând pe rând, m-aruncam cu totul,
să păşesc hotărât,
stârnind nori de praf pe calea bătută,
fără să văd dacă-n urmă
nu rămâneau cumva trandafiriile regrete
că m-am purtat până la palatul închis,
unde nebunii se lovesc cu ţeste de fier
în poarta de-afară.

De n-aş fi răcnit laolaltă cu ei,
aş fi cunoscut întinderea toată,
cum drumul aşternea prăbuşiri,
cu grijă ocolea ape adânci
a căror linişte se lăsa tâlcuită
de vietăţi de alt neam,
ce-şi căutau coborând străveziu
înfierea în soare.

Thursday, May 11, 2017

Muribunzii

























Muribunzii


Pe urmele noastre se târăsc muribunzii
cu trupuri hidoase, sfârtecate-n durere.
Aruncă departe, în inimile noastre
şi-n colţul unde ne-am aşeza creştineşte
icoanele liniştii luminate de flacăra candelei,
ura lor mare, de moarte,
pentru că încă trăim.

Şi-n judecata lor aspră, şuierând adevăruri,
ne descoperim apărânu-ne clipa de toţi,
cum îi gonim pe morţi şi pe vii
să ne ocupe umbrarul unde leneşi,
ne bucurăm de-ntunericul măsurat
de lumina unui soare străin,
de pântecele rotund al femeii
îngreunat doar de rochia-i frumoasă.

Cum ştim că la urmă bolnavii ne-ajung,
chiar dacă acum stau ca muştele
împrejurul ochilor măreţului cal,
încât vărsăm pentru ei în galopul stângaci
lacrimi şi sentimente pioase,
învăţăm ura din rânjetul tigvei
şi-am întinde de-am şti să petrecem cu alţii
gălăgioase banchete, unde „sunt, sunt, sunt,”
le-am cânta beţi în pofidă.





Wednesday, May 10, 2017

Cartea vieţii



























Cartea vieţii


Când urci trepte-n spirală
în clădirea fermă de piatră,
până la mansarda ce-şi spune birou,
unde funcţionari fără chip, la ei acasă,
domnesc peste grămezi de hârtii,
dosare colţuroase ce ascund ca manuscrisele sacre
cuvinte numai de ei, cei aleşi, înţelese,
iar acolo găseşti şi hârtia
ce poartă numele tău,
nu afli, în sfârşit, o carte a vieţii?

Căci pare că eşti răsplătit cu un loc,
uşurat de vagabondajul prin gânduri,
încât sinele – ce-o fi el? – ţi-era ostenit,
abia reuşind să-şi mai respire un sens,
cum tot căuta să ţină pasul
unui trup cu oboseala mai tare,
călită în vârstele şapte
şi legată în muşchi.

Şi tot aşa, cu un nume,
ştiut-a părintele tău ce să facă
cu bucuria de-a avea un fiu în altă odaie,
pe care n-ar fi putut-o rosti în o mie de feluri,
dorind să rămână în felul lui,
unde avea să se-nsingureze în moarte.

Cât ţi-a lipsit, singur viu,
limpezimea numelui scris, caligrafia rigidă,
când tânăr, suceai cuvinte-n sudalme,
seducând fără-ncetare
aceeaşi şi altă iubită
cu-o grămadă de nume şi vorbe
pe care nu le-ai mai spus.
Căci te lăsau toate înainte de vreme,
abandonându-şi în suflarea ta viaţa,
dimpreună cu multele lucruri,
şi-ţi luau în schimb ecoul numelui tău,
pe care l-ai fi vrut să însemne destin,
semnat într-o casă a ta.