Monday, May 29, 2017

Cavalerul Apocalipsei





















Cavalerul Apocalipsei


Ştiam că-mi vine rândul să fiu unul dintre cavalerii din urmă,
nu-i ştiu pe ceilalţi trei sau o mie,
dar avem de răspândit moartea-mpreună,
să le-o vârâm celor vii în casa din care şi noi am ieşit,
măcar că le părem veniţi din afară.

Demult, am închipuit cândva şi Naşterea Domnului;
bucuria potrivirii divine, străinii de undeva din Orient,
naşteri de oameni şi zei de şi mai departe,
totul încăpea în decorul din cartoane vopsite,
sub neputincioasele stele decupate-n hârtie,
pe sub care copiii treceau învăţând că-i cale mai lungă
şi-i grea rătăcirea prin închipuirea firavă
până să simţi o singură zi, atunci de Crăciun.

Şi am şi acum mult de neînţeles,
încât să-mi spun mie şi celor ce s-au tot perindat
şi mi s-au oglindit pe rând în pupile,
că acolo le este moartea,
că am să-i închid sub pleoape,
furându-le din lumina care-i mântuie de pe-o zi pe alta
de tropotul cailor,
grav ca bulgării de pământ aruncaţi pe sicriu.

Când înţeleg, vreau să cobor,
să-mi lepăd armura grea de metal, deşi n-am putere,
şi o fac doar să răsune ridicol,
tromboane pufnind în fanfara voită solemnă
mi-s pumnii ce bat în pieptu-mi de o vreme străin.
Căci m-am trezit peste ani deja sus pe cal,
şi nu-mi amintesc dacă eu l-am suit
sau el m-a desprins de pământ
să nu îl mai calc.

Şi am încă mult pământ sub picioare, îl am şi în mâini,
de vreme ce aflu că stau călare pe altul
pipăindu-i pântecul rotund
aşa cum o făceam, tânăr, cu sânii femeii,
fără să pot să o văd printre fesele-i mari
străpunse-n plăcere
cum stă să nască un om şi moartea să i-o dăm moştenire.

Dar burta calului oamenii doar îi înghite,
mă zdruncină şi din când în când mă trezesc,
ţeapăn de spaimă sunt din nou cavaler,
dar fără băgare de seamă,
mă mistuie alături de toţi.