Thursday, May 11, 2017

Muribunzii

























Muribunzii


Pe urmele noastre se târăsc muribunzii
cu trupuri hidoase, sfârtecate-n durere.
Aruncă departe, în inimile noastre
şi-n colţul unde ne-am aşeza creştineşte
icoanele liniştii luminate de flacăra candelei,
ura lor mare, de moarte,
pentru că încă trăim.

Şi-n judecata lor aspră, şuierând adevăruri,
ne descoperim apărânu-ne clipa de toţi,
cum îi gonim pe morţi şi pe vii
să ne ocupe umbrarul unde leneşi,
ne bucurăm de-ntunericul măsurat
de lumina unui soare străin,
de pântecele rotund al femeii
îngreunat doar de rochia-i frumoasă.

Cum ştim că la urmă bolnavii ne-ajung,
chiar dacă acum stau ca muştele
împrejurul ochilor măreţului cal,
încât vărsăm pentru ei în galopul stângaci
lacrimi şi sentimente pioase,
învăţăm ura din rânjetul tigvei
şi-am întinde de-am şti să petrecem cu alţii
gălăgioase banchete, unde „sunt, sunt, sunt,”
le-am cânta beţi în pofidă.