Wednesday, May 24, 2017

Seri şi dimineţi






















 Seri şi dimineţi

Când nu mai sunt zile,
ci doar se înalţă ape de sus peste om,
ape de jos îl coboară
şi toate îi şterg orice urmă,
timpul nu se mai măsoară
prin seri şi dimineţi.

Orele-nseamnă prelungire în sfârşit,
vederi ultime ce nu cad deodată,
ci stăruie o vreme,
măcar că-s încercate de mulţi
şi ei le-au legat bine cu sfori
să zacă-n arhivă cuminţi.

Aşa este chipul despărţirii din gară,
când bărbatul plin de gânduri
urcă în tren răscolit de sfârşit,
pe care-l citeşte în fulgii de nea
ce-i cad femeii iubite în păr,
lăsate singură pentru totdeauna
noaptea afară.

Şi tot drumul cântat în scrâşnet de fier,
un marş pentru mers mai departe,
bărbatul înfruntă lipsa vederii,
doar presimţind că-n dreapta şi-n stânga
se-ntind câmpuri lucrate de oameni,
unde liniştită-i aşteptarea luminii
şi-apoi aşezarea la masă;
vor mai fi fost şi munţii înalţi,
trecuţi de alte şi alte făpturi,
răsuflându-şi în beznă trăirea,
sălbatica viaţă fără sfârşit.

Ce este ultim a fost atunci,
iar până la capăt rămâne
amintirea unui drum fără alai,
singur, cu picioarele înainte.
Dar încă neîncercată-i umblarea
în tărâmul de jos,
peste el doar se calcă
în zilele din nou rostuite în dimineţi şi seri
ce se lasă răsădite de noi lucruri şi oameni,
zâmbindu-şi însă acum mai amar
bucuria că se află sub soare.