Friday, June 30, 2017

Nocturna minciunii

























Nocturna minciunii


Nopţile care spun „nu este adevărat”
freamătă-n bordeluri,
unde femei de-mprumut,
încinse cu şorţuri sfâşiate-n dantele,
gospodăresc pofta bărbaţilor
ce le strecoară bani falşi între sâni,
căci dezbrăcaţi,
au pierdut pungile încărcate cu aur.

Prin cârciumi, odihna musteşte harnic
în pielea duhnind de beţie,
iar fumul coboară prin nări
gândul înalt despre moarte
şi sfârşitul de zi.

Solitudinea devine şi ea o minciună,
cum ştiu gângăniile în verde aprins,
culoarea grădinii de sus,
când roiesc jertfindu-se
în jurul luminii electrice.
O veghează înţelepţii
cu picioarele prea amorţite,
încât să mai facă un pas pe afară,
pe calea pierdută,
şi fac trei înăuntru.

Orbul din naştere

























Orbul din naştere


Învăţasem din auzite
lucrurile pe care nu le vedeam,
păreau toate mari,
dar eu le făceam potrivite
ochilor mei orbi,
ce se zbăteau neputincioşi
sub petale de piele subţiri.

Cum de-a-ncăput acolo minunea?
Căci îmi închipuiam că degetele lui Dumnezeu
umblă cu pricepere prin întunericul mare
prin care eu bâjbăiam,
iar văzătorii se-mpleticeau în cuvinte.

Ştiam că glasul lui cutremură cerul,
când tunetele ce-nsoţeau potopul de ape
îi alungau pe oameni,
îngrijaţi să nu piară laolată cu răul,
din câmpuri întinse,
de pe largi uliţe umblate cu vorbe,
până la altarul din casă,
unde răsfirau rugăciuni
spuse în şoaptă.

Şi-am căpătat vederea,
coborându-mi-se pe blând peste gene,
deşi limpede-n jur,
vorbele vindecătorului dispăreau
îndărătul firelor sale de barbă,
el dispărea,
acoperit de ameţitoarea mare de linii
înscrise pe chipuri;
fericirea, suferinţa,
pe care le ştiam străbătând în ecouri
lumea grozavă,
se-adunau mărunte în grimase şi riduri.

Mă rătăceam adesea printre cel văzute,
pe ochii femeii nu-i mai găseam,
mă încurcam printre ţesăturile rochiei
care o-nvelea în arabescuri,
trupul ei, altădată simţit dintr-odată,
se desfăcea în culori, albe, roz, cafenii,
în delicate desene în carne.
Iar eu, mai degrabă decât să încerc
descifrarea,
mă lăsam copleşit de plăcere,
orbit sub cearceafuri,
la fel de nevolnic ca înainte,
la fel când fiii şi fiicele mele
îmi dispăreau din raza privirii,
fără să aflu cum fură ai mei.

Pentru ce tămăduirea orbirii?
M-aş încumeta să caut vindecătorul
să-l întreb ce-mi este dat
la urma umei să văd.
Însă nu-l zăresc sprijinit pe munţii pustii,
nici în aştrii rotindu-se mereu unul spre altul,
căci pentru mine se cufundă în beznă,
chiar dacă urcă-n lumină.
Să renunţ atunci la ceva de pe mine,
la mărunţişurile multe,
poate podoabe,
poate călcâiul neatins
de viaţa fără de moarte;
la un fleac în care stă toată dragostea mea
pentru lumea ce mi s-a născut în privire,
pentru scânteia dorită
încă din timpul naşterii oarbe.





Wednesday, June 28, 2017

Sărăcie


























Sărăcie


Prea puţini în dezbrăcare,
amanţii cerşesc poveşti de iubire,
măcar să aibă ceva,
când trudindu-şi unul altuia carnea,
nu izbutesc să se afle.

Singuri, vor bate cu disperare din aripi;
goi în cer,
sunt temători că-i afundă pământul,
căci i-au sorbit până la capăt tăcerea,
odată cu tăria din osul rotund
capul pruncului
care înfrânge culcuşul moale din pântec.

Câtă sărăcie, chiar izbutind
să aduni cutezător
ceva peste lipsă;
calicii irosesc bruma de pâine
să-şi hrănească visele rămase flămânde,
ziua de mâine, aşteptarea ascunsă,
pier îndărătul numerelor
scrise de jur împrejur pe hârtii,
paravanele groase
înălţate de socoteli fără şir.

Monday, June 26, 2017

Întoarcerea părintelui






















Întoarcerea părintelui


Când părintele se întoarce acasă,
obosit să-şi tot caute aiurea un nume,
află cum ai săi au lăsat neudate
ghivecele sale cu flori.

Îl aşteaptă ascunse
prin coţurile camerei sale
cupe de pământ uscat,
ţărâna deşertată de viaţă,
în care strâmb stau înfipte
gheare ce-mpietresc disperarea,
plantele cărora le oferise
când şi când grija,
stropul de apă.

Îi piere dar mânia de stăpân,
iartă ascultarea puţină
pentru ceva prea puţin,
dar şterge atunci
şi domnia sa peste vii,
sprijinită-n fărâme.

Aprinsă în roşu veştejit
a rămas doar o floare,
împărţită în cupe mai mici
din care să bei nu se poate.
Trebuie să fi fost adusă din depărtări,
de peste zeci de mări şi ţări,
unde soarele arde
fără a fi vreodată al tău
şi-aprinde neîncetat
focul din vetre,
de-au ajuns să piară
lipsite de urmă.


Mărturisirile






















Mărturisirile


Şi mărturisirile, deschiderea stâncii-n izvoare,
ajung să se facă pe ceas.
Durează cât veghea însoţitorilor tăi,
şi adorm o dată, de trei ori,
cât îndrăzneşti ca aşa, gol de tine,
să le trezeşti somnul întins
împreună cu întreaga noapte din lume,
pleoapele pecetluite cu sferturi de lună,
semn argintiu că mai este-n ei o lumină
şi că sunt în vise departe.

Cu sălbăticia râului negru în unde,
care dărâmă zidurile casei,
neruşinat dezgolindu-i grija caldă din ea,
numai nebunia bărbatului gelos
răbufneşte până a-l duce departe
pe urmele femeii plecate,
înşirând slăbiciuni, pe el singur,
orbirea că nu a văzut
că-i ferecată cu podoabe de aur,
că nu a ştiut că ucisă,
îl va târî laolaltă
în hăul de la marginea firii.

Iar mărturisirea fără ceas, fără iubire,
sapă fântâni unde nu ajung turme,
nici oameni,
dă târcoale-n adânc stâncii tăcute:
se va clătina, dar nu va zdrobi?
Căci putinţa întoarcerii le este răpită
fiilor ce s-au risipit de la tatăl
şi-au aflat din străini că naşterea,
braţele slabe dorind să-i cuprindă,
sunt toate blestem.

Saturday, June 24, 2017

Antihrist

























Antihrist


Groaza sfârşitului lumii
cutremură minţile smerite,
obişnuite altminteri să se-nchine
icoanelor din bucătărie
iertătoare cu muştele care le lasă pe sticlă dejecţii
după un ospăţ pe furate,
milostive cu aburii grei de grăsime
din carnea învelită în maţe de porc.

Căci numai un zeu cu totul străin
ar putea să dorească pieirea de-a valma,
să uite că are să cadă pe rând
în lumânarea aprinsă la capul mortului,
sfinţindu-i ochii căzuţi în orbite
şi cântecul bocitoarelor,
care răcnesc celor vii
pătrunderea-n odaia tăcerii,
ascunsă de toţi.
Şi străin, Antihrist,
este omul lămurit într-un foc din afară,
în cuhnia fără bucate,
până ce devine rău deloc rostuit.

Pe el îl cunosc şi minţile fine,
copiii ce se visau adesea aleşi
şi cu greaţă primeau
strachina unsuroasă de carne.
Îl auzeau în vremea cinei lor trădătoare,
cum împroşca sudălmi
prin gurile băieţilor mari,
care ştiau de bunăseamă ce-i viaţa,
stricând cu picioarele lungi
leagănele celor mai mici,
atinse bolnav de rugină;
îl miroseau fumând ţigări cu fumul tăios,
însoţit de beţivi zgomotoşi,
împleticiţi seara pe drumuri,
dar reuşind să strivească totul sub tălpi,
urinând peste delicata pudoare,
din rozul căreia se puteau împodobi
file de preţ în cartea destinului.

S-ar încuia în dormitor,
unde să plângă-n neştire,
cum au făcut-o ca prunci,
 înveninând scutecul alb,
dar se trezesc şi acolo sfârşiţi,
căci tremurându-le membrele calde,
află că nu sunt ai lor.
Iar prinţesa zidită în turn
trebuie numaidecât să coboare,
căci i s-a înălţat până la creştet
tăcerea de-acolo,
ba până şi zeii cu spatele
i se perindă nepăsători pe la geam,
o lasă aşa,
neîncepută şi fără poveste.



Vals trist





















Vals trist


Şi poate supravieţuieşte mai bine furtunii
sau moare în ea,
cel care zăreşte pe cer un loc alburiu,
fără culoare,
decât cel ce vânează vineţiile pete din nori,
cu grijă, cu durere în braţe,
aşternând stuful pentru acoperişul colibei,
plin de ţepi, colţuroasele gânduri,
fără să fie mâna în stare să acopere tot.

Tot în alb, cel dintâi îşi îmbracă mireasa,
chiar dacă ea mai ‘nainte
surâde şi plânge-n oglindă,
temătoare că s-ar potrivi
lumii şi altfel.
Felurit şi gata să fie orice
stă totul pe pagini nescrise,
fără urmă,
multe se-adună în faţă,
schiţând cu linii negre,
ba drepte, ba strâmbe,
sprâncenele mari,
vesele pe măştile de teatru,
măcar că sunt triste.

Şi-i greu celuilalt să-şi înalţe capul,
când, scriind semne-ascuţite,
diagrame brodate cu cifre,
raptul făptuit cu judeţ,
ele i se-adună pe suluri,
se coboară în buclele încrustate precis
ale bărbii false
de sub chipul faraonului cu ochi mari,
aflat deja cu un suflet în cealaltă lume.
Poate a încetat să mai vadă ceva,
poate se ascunde şi el,
simţindu-şi răsuflarea mai tare
sub masca de aur,
iar furtuna îl va fi răpus de o vreme,
sub candelabrul valsului trist.




Thursday, June 22, 2017

Bolnavii






















Bolnavii


Săracii, cum zac acolo în boală!
Cum stau iar ca pruncii,
cu picioarele strânse spre ei,
potrivnici drumului drept
spre care-i cheamă durerea.

Înţepeniţi aşa, închipuie litere, cifre,
nedesluşite, chiar dacă unii
îşi cufundă chipurile grave
în albe cearceafuri, privind,
ca înţelepţii din antice frize,
forfota vieţii însorite din jur.

Şi ce-ar putea însemna
sărăcirea nădejdii în trupul bolnav?
Cum să primim că speranţa
este strigăt prelung
venit de la ceva prea puţin?

Căci fără gând şi-ntristare
apar şi dispar
iarba câmpului, copacul înalt
din desişul pădurii,
răsuflarea jivinei ascunse în ea.

Iar melancolicul
ce-ar şti să cânte pieirea
îşi poartă patul de boală
pe note de sus.
Şi astfel, numai divine
ajung imnurile sale urechii
celui întins în patru colţuri,
pe iarbă, să-şi facă siesta.




Wednesday, June 21, 2017

Babel























Babel


Coridoarele umblate cu privirea
pe jumătate tăiată de lumină,
pe jumătate de întuneric,
vuiesc în parte din cauza vântului
lăsat să intre de o poartă de jos,
în parte palpită în răsuflarea încinsă
a străbaterii lor,
când chiar întortocheate,
ţin drumul drept.

Strâmbă, pusă sub un nume străin,
pare şi uşa dintâi,
de la capătul holului,
ai tăi pier uşor în aritmetica cifrelor
ordonat scrise afară
şi-ţi aşază în braţe un număr mai jos.
Te-mbătai cu nădejdea că-i mare,
când îl jucai la cărţi,
iar şarlatanul înşela că se-nvârt,
că se-ngrămădesc în câştig
şi că el e doar un copil
ce se joacă.

Căci, da, la uşi doar se bate,
nu se deschid şi închid,
în iatac, rochii aruncate uimesc
că, iată, dezbrăcatu-s-au doi
în faţa vorbelor
ferecate una celeilalte,
că scandalos şi-au petrecut
în văzul lumii
însingurarea-n plăcere.

Şi-i trebuie mai mult însoţirii,
braţe vânjoase care să-ţi sprijine
râvna neînţeleasă
de-a trece mai departe
printre uşi nepotrivite,
risipit printre fii şi fiice,
care te urmează o vreme cu ochi rugători,
apoi trec înainte,
bolborosind judecăţi.

Ai nevoie de limbi de foc,
fie şi-mpărţite în săruturi lascive,
pentru a şti la catul de sus
al Turnului Babel
că până la urmă
te vei fi-nţeles şi tu cu un om,
dacă nu cu un duh,
după atâtea cuvinte
risipite singur pe holuri,
iar tremurul lor în ecouri,
te făcea totdeauna să crezi
că ai prins un glas de departe.

Tuesday, June 20, 2017

Calea de fier





















Calea de fier


Şi gândurile zornăie prin spitale,
învârtite de roţi de metal,
ce trec pe calea dreaptă, de fier,
întinsă până la ce a fost mereu prea puţin,
răsuflarea din sănătoasa întocmire a omului.

Calcă grav prin minţile bolnave,
în care jocul de-a viaţa şi moartea
este jucat cu ghearele
ce vor nebuneşte să prindă lumina galbenă,
lejer risipită de pomii şi iarba
paradisului ivit la fereastră.

Este alungată de reflectoarele reci,
atârnate de bolţi de fauri ce-au ştiut
de-acolo de jos cum să stăpânească pământul,
şi-i dezbrăcat până la os
omul în blânda sa ruşinare
că, iată, este luat la rost
pentru tot ce nu ştie.

Monday, June 19, 2017

Regretul

























Regretul


Regretul pentru ce-a fost
este parfumul rozei
strecurat neodihnei.
Şi robotind, nu se-ntristează,
nu-i absorbită în veselia brodelii,
care a fost cândva urmărită în cercuri,
cât dansul pe vârfuri,
şi-a dispărut în legământ
odată cu primul sărut.

Atât de puţin încape mireasma-i
printre fapte ce-şi îngrămădesc împlinirea,
încât cu greu poţi ajunge,
străbătând petalele ordonate rotund,
la poveştile în care te-ai lăsa
iarăşi scris.

Acolo pare s-ajungă
bătrânul care-şi domoleşte în barbă
aplecarea capului
până s-adulmece floarea
desprinsă în timpuri ce plutesc fără grijă
din preajma fântânii tinereţii din nou.

Greu dară s-o ţină la el,
căci scapă dintre degetele
care firav închipuie binecuvântarea
gata să zboare de îndată la ceilalţi,
la morţii povestiţi printre tufe de roze,
la viii colindând prin grădini,
de unde gustă întristarea căderii.





Sunday, June 18, 2017

La capăt

























La capăt


La capăt ajungi şi din camera ta,
fără să fi străbătut încalte un drum,
când stai în umbra perdelei de ploi,
a norilor, care probabil că trec,
dar acuma se scurg,
răstoarnă cerul pe care nepăsător
îl socoteai la-ndemână.

Descoperi lumina aprinsă îngust,
pentru tine,
dar nu poţi face un pas mai departe;
fără urmare, cuvintele nu ştiu să treacă,
să mărşăluiască în dicţionarele mari,
de unde să răzbată o vreme cu sens.

Poveştile dar se opresc la ziua din urmă,
apucă tot ce le stă împrejur,
înfricoşătoare privelişti, războaie,
trândava plăcere a păcătosului
întins încă în pat,
când goarna judecăţii răpăie-n ploaie,
dar îngerul se ascunde deasupră-i.

Şi-s toate fără folos
pentru cel care, sfârşindu-se,
ştie mai mult.