Thursday, June 8, 2017

Lipsa























Lipsa


Când alţii îţi lipsesc,
silnic ori de bunăvoie
hălăduind prin ţinutul
despre care nu ştii nimic altceva
decât că este o lume cealaltă,
rămâi totuşi bine-mbrăcat.

Ba încă mai pui şi-o cămaşă albă pe tine,
cu mâneci largi, libere,
vaporoasă, gata să fluture-n vânt,
să te-nchipuie căpitan pe-o corabie
abia clintită pe mare,
pozând aşa pentru coperţi
de cărţi de-aventuri.
Sau poate-i cămaşa care-l înalţă demn
pe amantul de-o seară al târfei,
iubindu-l cum se iubesc toţi bărbaţii,
îngenunchindu-l, prăbuşindu-l,
peste ea în plăcere.

De pierit nu piere nimic,
doar slăbeşte un nasture,
atârnă pe haină,
bate într-o parte şi alta nu ca un clopot,
iar astfel să răsune sfârşitul,
ci mai curând ca zurgălăii de metal ieftin,
agitaţi de copii an de an
la serbarea de iarnă.

Şi nici nu vei mai şti de el,
când se desprinde din spânzurare,
căci moartea spânzuratului
nu mai înseamnă nimic
când cade din grindă.
Presupui consolându-te că încheie ceva
acolo unde o fi,
că strânge trotuarele să se petreacă unul pe altul,
să nu mai fie simplu trecute.
Că o fi printre resturi,
printre pozele vechi azvârlite-n gunoi
şi-i şade bine acolo,
să strălucească mai mult decât toate.

Ţie-ţi rămâne atât, o haină prost potrivită,
ce nu-ţi mai îngăduie
să dansezi în largul tău la bal,
să fredonezi împreună cu ceilalţi
rotirea-n perechi şi perechi.
Va trebui să fii atent să nu strângi tare în braţe,
femeia ce-ţi stă o clipă la dans,
să nu-ţi apeşi coatele cu putere la masă,
ascunzând prin buzunare tacâmuri de-argint,
temându-te iar că le pierzi.

Cu grijă va trebui să-ţi numeri
cupele de şampanie sorbite,
încât să nu-ţi poarte mintea
pe câmpii fără contur,
printre lucruri amestecate,
descheiate,
de unde vine beţivul bătrân
şi-şi plânge amar, ca la teatru,
mama pierdută
şi află atunci că-i orfan.