Thursday, June 15, 2017

Mântuire urbană

























Mântuire urbană


Când căutam calea cea dreaptă,
zgândăream praful întins pe trotuare
şi se-nălţa în nori terni,
fără parfum de tămâie,
iar buzele mele înşirau rugăciuni
cum pantofii prelingeau în neştire pe tălpi
guma de mestecat topită,
scuipată de cineva pe asfalt.

Greu încercat mi-era postul
când dădeam roată plăcintăriei sordide,
îmbiind cu miros de mâncare
gătită de femei cu şorţuri murdare
şi maculau prin trudă
fata frumoasă.

O găseam pe strada de-alături,
mă ispitea să-i muncesc aşijderea corpul,
cu sânii ieşindu-i din rochie
şi-n vinişoare albastre spuneau
că pot scrie pe ei
delicate poveşti de iubire.

Pe ea, pe noi toţi,
ne judecă aşezat la răspântii, bătrânul blând,
rărit în păr şi în gesturi, cu torsul subţiat
în pantalonii de stofă mai largi,
iar din roba grea a judecătorului
îi rămăsese o limbă, cravata,
fluturând când împărţea evanghelii-n culori
despre cealaltă lume.

Nu îl cred, dar i-aş întinde mâna înfrânt:
„Vai, frate, doresc împărăţia aceea
din poze strident colorate, dulcege,
dar nu pot s-o predic
căci sunt de-o viaţă în ea.”