Thursday, June 15, 2017

Moştenire

























Moştenire


Copiii urcaţi pe vârful stâncii,
puşi să îngâne vifoarea
de jos, dinspre ceilalţi,
de sus, tunetul zeului tată,
zâmbesc strâmb,
timizi să fie văzuţi de părinţi
cum stau în picioare,
deopotrivă cum cad.

Căci tâmplele înalte
dintr-un sânge mai nobil,
mâinile fine cu degete lungi
strâmb spânzură
pe carnea şi gândul
primite de la ţăranii vânoşi,
nepăsători în strânsoarea
dintre grinzile datinii.

Şi tare este stânca pe care stau,
tăcută de la un capăt la altul,
încât se uită cuvântul de sfadă,
forfota braţelor moi
ce i-au scăpat în neacoperire,
foşnetul rochiei mamei
sumeasă neruşinat
până la brâu.

„Aşa e uitarea la noi,”
ar auzi de la toţi morţii
înşiraţi în câmpie,
şi-n coborârea lor se cufundă
iertarea cerută mut
în genunchi.